Disparitatea vietii mele

Sunt prea sensibil. Sufar prea mult.

Sunt slab; imi lipseste vointa.

Nu ma decid ce vreau; ma complac in imaturitate si nu accept lumea.

Rar am consolare.

Cu toate astea, sunt momente in care ma simt viu, momente in care imi place sa traiesc...

...desi nu iau un partial si sunt zdruncinat intreaga zi, desi sunt desolat si imi vine sa torn pe gat alcool, desi nu am reusit sa ma mobilizez si sa ma apuc de invatat, desi sunt atat de in urma cu materia, desi mi se pare ca nu am sa fac absolut nimic in viata.

Ies noaptea afara si imbratisez singuratatea, frigul, muzica din casti, linistea... si uneori imi place... imi imprima chiar gandul ca viata merita traita, pentru frumos.

Toate astea cand "eu" e un amestec de lipsa de vointa, lasitate, instabilitate, ganduri desolante; amestec ce urmeaza dansul epileptic al planului meu afectiv.

Fiinta mea e patetica intr-adevar. Cum altfel cand tot ce fac e sa cad?

Sa fii om e cu adevarat o existenta blestemata.

Am in mine o ura mocnita, pentru tot. Imi spune ca tot merita sa arda.

Stop?

Citesc Camus, aştept să intru la ora pe care vreau să o recuperez la analiză. Am de aşteptat o oră şi ceva şi nu pot(nu prea vreau) să lucrez ceva pentru facultate.

Mitul lui Sisif. Aproape o treime citit.

Ridic ochii din carte şi mă distanțez de realitate. Un gând:

"Stop. Nu asta e viața mea."

Un gând amuzant, venit din părți necunoscute. Ademenit însă de altele, de dinainte:

"Jumătate din studenții de aici termină facultatea şi iau licența. Din ei, jumătate o fac degeaba."

Ăsta să fiu eu?
Mai am 30 de minute şi merg să recuperez materia pentru restanță.
Cât de mult se leagă viața mea?
Cât de mult trebuie să se lege?

Probabil e ceva neînregulă cu mine, dar oamenii mi se par proşti. Mai ales ăştia de aici.

Bleh.
Vreau să zic că e nasol să fii normie.
Dar să fii normie aici înseamnă să ai o viață mai bună poate decât aia spre care mă îndrept eu uneori.
Aşa că afirmația e o eschivă. Îmi justifică faptul că nu pot să fiu mai bun decât sunt deja.
Adică să fac lucruri normale, simple. Să ajung la timp, să îmi fac temele la timp, să lucrez pentru parțialele care o sā vină, să vin la ore, să mă apuc pur şi simplu de ceva, fără să îmi fugă mintea la lucruri, la filosofie, la idei, la orice; sau să mă apuc pur şi simplu.

Care ar fi deci viața mea?
Nu ştiu unde să încadrez gânduri ca "stop".
Cum alegi ce să fii, deci?

Nu ştiu; deocamdată continui să citesc, mai sunt 15 minute.
Continui şi sper, dar speranța e oarbă.

Oare ea ce ar scrie?

"țesut şi calciu"

Nu am răbdarea să aştept şi să îmi revizuiesc poeziile. Asta e pusă aici după ce a fost scrisă, azi. Poate că, odată cu timpul, o să le gândesc mai mult.

Şi nu mi-au trebuit nu ştiu câte "tabere de poezie" ca să o scriu.

E încă o încercare stilistică.

ţesut şi calciu

A te îndrăgosti e a privi o claviculă
cum te uiți lung şi în lungimea ei albă se pierde esența:
claviculă albă în priviri dispersate.


Am văzut că orice corp e ca un ochi:
nu atât ochii, cât ochiul;
Cum altfel am închide în noi privirea rațiunii,
fără să ne împiedicăm de "eu"?


Eu şi tu, dar tu fără de eu...

eu e doar ce e al meu.
Şi nu vezi când stai picior peste picior
tot ce poți atunci să faci e
să te uiți înăuntru

Ce bucurie pe suflet dacă
ar putea şi el
să stea
picior
peste picior.


Când omul a devenit om
A putut să vadă şi dragostea

şi s-au privit în ochi, ruşinându-se de ce sunt
şi aşa privirea
a căzut
Pe claviculă.


Alb adunat cu alb şi linii fine

şi oasele noastre suntem tot noi
dar le strivim - şi pe noi

un noi in-vitro,
țintuit de muşchi


în om albul nu e alb pentru că

atunci când privim
Ce ne înconjoară e foaie; şi ochiul
fără reper
corp fără os

Claviculă fină pe corp noduros.

se-nmoaie.

Paradigma mea

-nu am destule fonturi in prostia asta de editor de la blogger, asa ca pana gasesc o solutie(daca exista) o sa las asta ca fiind formatul standard al scrisului(cred) ...hhh... imi vreau calibri-ul inapoi-

Îi examinez, observ pe ceilalţi şi astfel încerc eu însumi să mă văd. E un motiv prezent la mine de mult timp.

Azi m-am văzut şi am simţit un gol în stomac şi senzaţie difuză de paralizie.

Mi-a fost şi îmi e frică.

Aş vrea ca următoarea dată să pun aici ce cred şi cum simt eu că sunt. Crezurile prinse la rădăcină în caracterul meu, în persoana mea.

pare că va exista o persoana care să ştie mai multe despre mine decât oricine altcineva până acum; aproape că s-a şi întâmplat (pe cine păcălesc eu, nu am mai vorbit aşa de deschis până acum cu cineva)

Mă simt puţin vinovat pentru asta şi de aici decizia să pun şi pe blog. Măcar atât de la cineva fără de ancoră.

fără de ancoră

e şi vorba de înţelegere; ar trebui să descui gândul că doar eu mă pot înţelege?

dar tot pare prea ideal; îmi dă speranţă... e tare curios

să fie ăsta drumul înspre schimbare?

am crezut aşa mult că sunt singur şi depresiv că a rămas gravat în vene... încât sângele să-mi curgă după aceeaşi paradigmă, după acelaşi model, prin aceleaşi canale

se zice că dragostea vindecă, că dragostea te face să accepţi, nu ştiu cât e adevărat

e însă gust metalic în coincidenţa asta... îmi place fascinaţia pentru vene...

le atinge ca şi cum ar vrea să mă întregească

hollow

şi scobit pe dinăuntru pot să împrăştii căldură...

mi se pare încă adevărat, nu e ceva ce se întâmplă ca prin magie; să te umplii iar necesită timp, trudă şi speranţă... şi mă gândesc acum că am o şansă

trebuie însă să încep, niciodată nu îmi pare că încerc cu adevărat

aşa de diferiţi, chiar de la bază; acum mă simt ca un nimeni, în comparaţie... m-am gândit azi că la mine nu există matricea necesară ca să exist ca şi ceilalţi

îmi e frică de legături prea strânse... şi toată treaba asta o să îmi stea pe suflet ca o garotă

dar o las :)

să simţi e aşa bine; am fost azi cu puloverul la facultate şi era cald, dar începe să îmi placă puţin mai mult căldura

Lună Amară – Transitions

îmi place tare mult acum(cântecul), deşi în post e un spectru întreg de simţiri şi unele sunt mai optimiste decât plănuiam la început

dar hei

Privire de foc, pleoape de cupru

Nişte imagini, umbre, câteva înlănțuiri estetice - o încercare




Picătură-
cuvânt
Ca dalta în soare în jos
metalul şi foile-undă se sting murmurând
Litere-stropi se consumă arzând
La buză grea apă se-aşează
în stază

Înghețul e jos


Văpăi timid
o clipă şi tot se retrage
Când pe brazdă din germeni seva se-ndoaie
Şi se-ntoarce spre zid

picaj
şi pâine-nmuiată de soare
Cum să ştii ce eşti când cazi şi nimic nu te doare?

Omolog
îmi stoarce să beau
din milă de mine-mi întoarce pe frunte
spinii-mi cădeau


priveşte să vezi
zic ei

...Privesc ca să pot
În tindă privirea
Din apă cuvânt
saltea e pieirea;
crescendo cuminte în praf şi lumină-n plămân
alveolele-umbră în dans sacadat
ca să-mi cânt

din aer, cu aer, să cânt

pe mine, cum sunt.

Gimnastica indreptarii sau ce nu trebuie sa uitam niciodata

Un îndreptar are un rol precis, pe care l-am ignorat pana acum. Cum spune şi numele, el îndreaptă. Slăvită deci fie intuiţia pentru ideea de a numi aşa blogul, iar blestemată prostia pentru ignoranţa de care am dat dovadă până acum.

Cum îndrepţi ceva? Prin încercarea de a inversa procesul prin care esenţa sa a fost deformată.

După un salt logic, ajungem la metoda prin care îndrepţi gândurile. Ce e necesar pentru asta? Cunoaşterea esenţei, apoi observarea felului în care a fost alterată şi desigur stabilirea unui procedeu de inversare.

Esenţa unui lucru e modelată de experienţă. Fără alte pedanterii, o să consider că esenţa sunt eu, iar totul este raportat la timp.

E de înţeles că nu las netratată idiosincrazia ce apare dacă introducem aici ideea de soartă. Aceasta nu condiţionează în niciun fel omul şi nu există ca o piedică în calea voinţei. Văd soarta ca fiind un cumul de experienţe, actualizat constant, odată cu fiecare suflare. O definiţie statistică şi poate inestetică, dar mă mulţumeşte deocamdată.

Din conjuncţiunea de mai sus se vede că omul îşi poate modifica esenţa.

Cum aşa? După cum urmează: Omul posedă esenţă. Omul este capabil, prin liber arbitru, să decidă asupra experienţelor la care vrea să se supună. Reiese clar concluzia.

Concluzie care nu necesită argumentări pompoase sau artificii logice. Merită însă artificii. Reale.

Supunându-te la experienţe specifice, îţi poţi modela esenţa. Complicat mod de a spune că, urând, înveţi să urăşti, trăind, înveţi să trăieşti, iubind înveţi să iubeşti, nu?

Unora însă le trebuie mult timp şi multe lacrimi ca să îşi spele ochii şi să vadă.

Asta e îndreptarul meu de gânduri: un memento dedicat mie şi vieţii, o amintire constantă că înspre lumină se găseşte calea cea dreaptă.

Iartă-mă că te-am uitat, că a trecut atâta timp şi tot ce ţi-a fost dat să vezi a fost desolare, derelicţiune, însingurare şi ură; că am stat fără să fac nimic pentru mine şi că nu încerc să ne fac mai buni.

îndreptarul meu de gânduri sunt chiar eu;

“sticlă fără fund e frica” spune un cântec lipsit de speranţă; nimic mai adevărat, dar frica nu are ţintă.

În schimb, îţi îneacă văzul, plămânii, esenţa. Ne face să credem că aparţinem de altceva, să credem că suntem altcumva; ajungem să fim schelete înmuiate de pâclă.

Îmi trosnesc oasele spatelui şi ele continuă să stea drepte.

“găseşte-mi loc să nu mă pierzi/ şi calcă strâns pereţii verzi/ din noi” spune un cântec care îmi place tare mult.

Calc, deci, strâns şi îmi întind gândurile... şi ele continuă să stea drepte.

Cât de greu ne e uneori să vedem că suntem oameni.

NB: mersi pentru inspiraţie, însemni tare mult

vreau să am loc în mine pentru tot, să îmbrăţisez lumea şi să mă revărs în ea, cum ar spune poate şi un tânăr Cioran

Prima cercetare

Nu e vorba de prima cercetare, ci doar de cea dintâi numerotată.

Mintea mea fuge mult prea repede ca să pot să abordez toate temele la care mă gândesc, aşa că o să dezvolt spontan.

Mă uit la mine, dar văd în ceaţă. Sclipesc simpatic apoi primele gânduri: sunt instabil emoţional; starea către care tind natural e tristeţea; nu îmi cunosc interesele; nu simt ca aparţin unui loc anume; vocaţia mea e încă neexistentă.

Mi se întâmplă să vizualizez uneori ideea esenţei mele; ce văd e ca un amestec de clătite făcut cu apă: fără consistenţă, curgând peste tot şi din care, după ce se supune flăcării, nu rămâne mult. Aleg, din păcate, din fericire, să nu intru în foc; aleg să fiu zgură.

În întinderea aceleiaşi idei, mă opresc uneori şi mă întreb dacă ce fac e bine. Până la urmă, ceea ce simt e ceea ce mă ghidează. Sunt deci, cu un motiv aici sau lumea mea se desfăşoară doar ca resort al instabilităţii mele?

Anul 2, politehnica, “viitor inginer”. În acelasi timp, la fel de străin ca la început. Poate trebuia să aleg filosofia sau altceva, aşa sună veşnicul regret al negăsirii de sine. Încă prezent.

Continui, totuşi. “Trebuie.” aş putea să spun, dar e mai mult de atât; decizia mea e luată şi vreau să nu mă depărtez de calea aleasă. Văd în modul ăsta de gândire o şansă să găsesc în final ce caut, chiar dacă e ingineria, chiar dacă nu. Să nu mai vorbim de obligaţia pe care o am.

Recent creşte numărul de persoane pe care nu vreau să le dezamăgesc.

Frica. O discuţie interesantă promisă cuiva şi mai interesant.

Un plonjon. Mâinile înainte, dar ochii închişi. Oricum e întuneric, îmi zic.

dar dacă nu? oare odată cu flacăra ard şi eu? dacă, până la urmă, nu sunt cenuşă?

frică să trăiesc?

Marius Manole spune într-un interviu că uneori nu trăieşte, ci se observă trăind; e momentul în care actorul din el răsare şi subjugă fiinţa, folosindu-se de ea ca să privească, pentru simpla sa plăcere, pentru experienţă, pentru propriul folos.

Asta e ce şi eu simt uneori. Trăiesc exteriorizat de sine, observându-mă. Poate e doar un rest de gândire insalubră şi fac totul să pară mult prea complicat.

Am spus cu mult timp în urmă, şi încă spun, că mă asemăn unui observator. În folosul cui însă exist aşa? Mi s-ar părea absurd să spun al meu. Nu văd ce am de câştigat.

Îmi spun că multe trăsături de-ale mele sunt formate ca şi barieră şi aparţin de un sistem interior de apărare. De ce îmi trebuie asa ceva sau cum am ajuns să îl edific rămâne o enigmă.

poate frica; poate durerea; poate neputinţa de a accepta lumea...

...e tare greu să accepţi...

Aş dori să exagerez când spun că starea naturală, la care invariabil revin din nou şi din nou, e una de tristeţe; dar, totuşi, lumea rareori e altfel decât tristă... deşi asta poate e doar pentru mine.

urăsc să fiu slab, să mă simt slab, să par slab... şi nu îmi dau seama dacă sunt sau nu. Pare că sunt.

Sunt slab pentru că nu lupt cât să mă înving. Sunt slab pentru că nu accept. Sunt slab pentru că nu mă opun îndeajuns de tare mie însumi.

sunt slab pentru că nu sunt prieten cu mine

nu doresc de fapt nimanui să citească ce scriu; cum am zis de atâtea ori, nici măcar eu nu mă citesc; sunt prea slab ca să o fac, nu?

oripilat de solitudine, înspăimântat de viaţă şi prea anxios ca să o trăiesc

şi mi se va cere să îmi fiu prieten; o să accept, dar o să pot?

Pentru un om ca şi mine nu trebuie simţită milă. Nu trebuie nici exprimată mirare; ceea ce sunt eu e ceea ce am reuşit să plămădesc din mine. Am avut cred destul lut, dar a fost îndeajuns curaj?

frică, slăbiciune, aparent se găsesc în toţi; nu am intrebat încă ce nu îi place la ea... aş fi nevoit să răspund şi eu apoi şi nu îmi place să ma arăt aşa cum mă văd

Dacă mă zbat iluzoriu?

Dacă singurul obstacol pe care trebuie să îl trec sunt de fapt eu?

nu frica, ci eu

până la urmă, nu eu sunt frica? înfricoşător e doar să te gândeşti... la a fi prieten cu frica

Din gânduri rămân grimase exprimate rigid şi pedant pe un blog. Îmi aduc apoi aminte că ăsta era scopul, de asta scriu aici. Nu e cât de calitativ ar trebui ca să merite să apară în pagini de carte. Nu e nici destul de coerent cât să mă ajute să trec de îngrijorări. E scris aici ca să rămână uitat.

...încep să mă urăsc şi pentru blogul ăsta; ar trebui să depun mult mai mult efort aici, nu să scriu degeaba

Şi aşa se întâmplă că încă o dată gândirea mea apucă direcţia greşită... ar trebui deci să mă opresc şi să reconsider.

cazut in stari

Cum blogul a devenit mai mult un jurnal al starilor de rau pe care le-am avut, ma intreb ce am sa scriu in continuare aici si daca se merita sa ma arat si ca un alt fel de om.

ciudata intorsatura

Nu vreau si nu am sa ma intorc la ceea ce am fost acum un an.
Cred, insa, ca, in limita nesupusa exagerarilor, mereu voi putea privi in mine partea de care vreau sa scap acum.

partea pe care am aratat-o aici

Mi se pare esential sa tin aproape, inauntru, franturi dintr-un om toropit, dintr-un suflet fragmentat. Asa nu o sa uit niciodata ce am fost si nici ce cred ca inseamna natura umana.

ca un memento pe care il privesti trist si apoi zambesti; imi plac cel mai mult cred

Postarea asta e un fel de update. Ma gandesc in ce directie sa duc postarile si cum sa le fac putin mai consistente poate. Imi place sa scriu, pana la urma.

gandesc insa in atatea directii... nu cred ca e sanatos... clar nu e sanatos... poate si asta e un motiv pentru care am ajuns cum am ajuns

E totusi asa de greu sa te concentrezi cand exista atat de multe lucruri.

interese, informatii, date, domenii, oameni, oameni, oameni

fragmente, insa... atat pot sa fie, din pacate

dar trebuie sa accept sa traiesc in lumea in care traiesc...

Multa lipsa de maturitate
Stridente dungi de iresponsabilitate port in suflet

iresponsabilitate ca resort al unui spirit macinat

Dar trebuie sa accept, am vointa. Am tot ce imi trebuie si inca pe atat ca sa pot sa fiu mai bine. Asupra fluturarilor din mine am de reflectat mai putin.

Cine stie, in fond tot ce spun ar putea sa fie doar aberari emfatice.

incerc sa scap de frica

Multumesc ca citesti.
Imi multumesc ca scriu.
Sunt nesigur pe sinele ce ar citi ce scriu.

Acum, inainte. Nu pot sa uit asta. Nu vreau sa fiu slab.

De ascultat... LA - toti la fel poate
desi acum as prefera sa citesc versurile, asa cum sunt ele scrise pe album; imi suna mai putin trist si mai estetic

josh pan - thoughts on death

luna amara - unghii de drac

mai bine asta

prea multa luna amara, ma gandesc

Timp pierdut

A trecut un an. Se intelege masura cu care delimitez.

Inceputul a fost prost, la fel si sfarsitul. Sa nu mai vorbesc de ce ramane intre.

M-am simtit si ma simt mizerabil. Desolat aproape, pe parcurs.

Incep sa pun la indoiala corectitudinea a ceea ce gandesc sau a ceea ce am gandit in ultimele luni.
Incep sa ma vad intr-un mod barbar, cum fiintez penibil, fara sa progresez, cum ma pierd incet fara sa pot sa schimb ceva.
Incep sa ma resemnez ideii de trai inecat in derelictiune, suferind, trist, pasiv, plat, innebunit de singuratate si contorsionat in rationamente pesimiste. Pana cand am sa devin singur. Asta am surprins in gand, dorinta solitudinii. Doar asa ar functiona resortul sinuciderii. Dezlegat.
Incep sa cred ca nu am ceva ce ma face fericit. De "scop" obiectiv nu poate fi vorba, as fi orbit de naivitate daca as crede in asa ceva si inca nu sunt. Visele mele sunt amalgame bizare de intamplari fara sens. Visurile sunt obscure... sau asa ma mint.

Poate sunt un om slab.
Doborat de tot ce simt, incapabil de nimic.
Am fost candva capabil? Nu mai stiu. Ce stiu e ca dupa un an de facultate nu am ramas cu nimic bun. Timpul a fost insa un liant pentru ura, dezgust, emfaza, insingurare. Bogatii pe care nu prea as fi vrut sa le adun. Sau vreau...?

Simt ca pot sa cedez psihic in scurt timp. Simt ca nu mai vreau nimic, ca sunt saturat de lume si de mine insumi. Imi e greata.

Inca o sesiune facuta praf. Cu ce vointa pot sa recuperez toate astea?
Unde sa o caut? In mine? Nu vreau sa mai umblu acolo.

Orice fac imi adie stari mizere. Scriu aici lucruri goale care nici macar nu mai sunt rationamente.
In momente ca asta nu simt speranta intru nimic.
As vrea sa adun din mine o amintire fericita, o stare trecuta in care eram altfel.
Nu pot.
Ce e de facut si ce pot sa fac?
Cum sa ma schimb?
Prin ce forta?
Cum sa schimb facultatea dintr-o stare asa confuza?
Cum sa o continui pe asta...?
Simt ca am pierdut un an... ca e atat de steril pe cat poate fi... si ca urmare ca m-am pierdut pe mine.
Ce mai gap year.
Daca as fi vreun Cioran as putea sa transform oare toate astea in ceva rational? Insa nu sunt.

Alternosfera - Cad Fulgi

Uitat

Sansa a dictat ca azi sa intalnesc la intamplare un om foarte interesant.

Cantitate incredibila de cunostinte generale.
Inteligenta observabila de la departare.
Experienta considerabila.

La toate astea se aduna calatoritul prin mai multe locuri decat pot eu sa enumar si vorbitul cu incredibil de multi oameni.

Prea mult de descris pentru cat de relevanta e postarea. Nici nu stiu exact care ii e subiectul. Natural, acelasi, adica eu... asa ar trebui. Sunt o ruina, insa, acum.

M-a facut sa ma intreb ce as fi eu daca as ajunge sa cunosc si sa vorbesc cu asa multi oameni... mai ales cand dupa discutia (in 3, ce-i drept, in care doar unul a vorbit in mare parte) de acum cateva ore ma simt si mai aproape de suicid.

"In viata mereu trebuie sa ramai rational."
Poate ca de asta nu cred ca am sa o fac vreodata. Ma vait prea mult poate... pana la urma, nu e nimic demn de mila la mine. Ce sunt atrage doar dispret. Singura suferinta care e justificata sa aduca mila e suferinta fizica. In celelalte cazuri, e doar vorba de alegere.

Nu vad sa pot sa rezist inca o vara. Nu vad nimic in viitor. Nu ma mai vad nici pe mine.

Sentimentul de ratare creste in intensitate zilnic. Ce imi mai ramane?
Ce mai pot sa spun ca e al meu?
Sufar pentru nimic. Pentru nimeni.
Presupun in final ca sunt tot ce am vrut vreodata sa fiu. Sa spun acum ca ne meritam soarta ar fi un cliseu generalizator asa de dulce... dar e doar un gand situational pripit.

Ma simt vlaguit si orb. Ma intreb daca pot sa fac ceva.
Pare ca nu.
Pare ca nu sunt in stare.
Probabil nu e adevarat, nu?
Vina e doar a mea, asta e negresit.
Ma uit la oameni si simt ca nu ii mai inteleg. Nu ma mai inteleg pe mine.

Nevorbind despre mine, ajung sa nu fiu?
Nearatand ce simt, ajung sa nu simt?
Nefiind prins in realitate...

Nu. Nu asta e ce sunt.
Dar nu vreau sa fiu ceva.
Nu stiu.
Nu mai stiu.
Sunt doar uitat de mine. Insa nu uitat de toti. Ar fi o usurare.

Simt ca sunt strain de unde ma aflu acum si nu vad cum as putea sa schimb asta.
Sunt aproape convins.
Cum sa continui facultatea?
De ce?
Nu sunt un alt mitocan de duzina, adunat la poli ca sa ajunga inginer.
Nu vreau sa fiu.

Catre tine

Ca raspuns la ideea "poate o sa gaseasca cineva, vreodata, bucata asta din mine lasata pe web".

Poti sa lasi un comentariu, oricat de gol sau plin, oriunde aici. E un semn al existentei.

De altfel, as fi dispus sa umblu putin la sectiunea "about" (sau sa o creez) daca exista interes.
Stiu ca eu, pus in situatia de vizitator pe un asa blog, as fi curios.

Dar asta sunt doar eu.



"Luna Amara - Din Cercuri"

Respira adanc

Nu stiu ce sa ma fac cu mine.

Momente in care ma sufoc. Mergand, uit sa respir.

Imi tin respiratia. Nu mai vreau sa respir.

Trece cineva. Incerc sa iau o gura de aer fara sa para ca am ramas fara suflare.

Continui sa merg.
Si merg si merg si merg in continuare.

Anxios?

Incerc sa stau drept. E clar ca ceva ma apasa. Nu doar fizic. Incerc sa tin capul sus, sa ma uit la persoanele care apar. Unele muta privirea si surad launtric, triumfator. Altele privesc inapoi si mentin contactul.

Ce sunt eu?

Cu riscul sa ma repet, afirm iar ca simt prea mult. Asa pare.

Suflet desfigirat incet.

Cu ce sunt acum, as fi ceva? Nu prea cred.

Chestionarele de la comunicare ma arata ravasit si obosit. 

"Cu putin noroc, oricine poate ajunge oriunde."
Tare idiotici imi par unii itemi. Necesita context, de care esti lipsit cand faci statistica cu intrebarile rau puse.

Ma gandesc la noroc si la mine. Sunt un om norocos. Sansa mi se pare clar ca exista, macar prin modul in care o vad eu.

Am parinti buni. Am oameni care tin la mine. Inzestrat cu cognitie buna. Nu displac prea mult din punct de vedere fizic. Am sansa la o viata decenta. Cumulat, e un pachet cu care "poti sa ajungi departe"

Particularizat, viata mea poate sa fie decenta?

Nu ma vad fiind multumit. Nu ma vad traind bine. Abia ma vad traind.

Adun ura.
Privesc visator un trecut in care parca imi amintesc ca nu eram asa. Asta imi place sa cred.
Urasc din ce in ce mai mult. Indes tot mai greu tot in mine.
Eu unul nu am crescut. Incap la fel de mult. Ce motiv sa am sa strang mai multa ura?

Simt cum devin strain. Cum distanta se mareste.
Eu - lumea. Lumea - eu.
Viata inseamna putin pentru mine. Nimic nu imi aprinde dorinta sa o traiesc.
"Se merita" oare?

Ironic cum nu e ceva nou pentru mine. Au trecut ani. Ani in care am prezis tacut tot "potentialul irosit". 
Doar eu stiu ce inteleg prin asta. Doar eu stiu cat de confuz imi pare.

Am ceva pe care il doresc?
Exista ceva ce vreau?

Astept.
Uneori imi zic ca o fac pentru mine. Ca filosofia pe care o rasfoiesc o sa ma ajute sa fiu altfel.
Sa fiu cum?

Pentru ce traiesc? Vreau sa traiesc?

"De aia nu o sa ai niciodata un prieten" studenta la mr catre colega ei, care nu gasea raspuns la intrebare la info.
Ce e de inteles, ca nici nu a avut?
Amuzante ganduri. Amuzant cum asta e spusa ca o gluma.
"Femei inginer". Hah, ce gand pripit.
Amuzant cum prima intentie de gand atunci a fost "hm, nu arata rau".

Ce as putea sa ofer? Nu mult. Aproape nimic. Amuzant cum cursul de cugetari a luat directia asta. Mai ales ca nu ma refer la ce e de asteptat. La particularizarea pe care ai prezice-o natural, la asa o insiruire de idei.

Primul gand pare mai mult un cliseu de gandire. Poate fi eliminat?
Pare mai mult venit din ceva insondabil de adanc, asemanator instinctului. Instinctului de a asocia, de a gandi. O predictie.

Raman eu, cu mine. Nu ma simt capabil sa continui. Cu nimic.
Am sa traiesc apatic, asteptand sa mor, la limita subzistentei, toata viata?
Ma simt prea existentialist ca sa caut raspunsuri acum. Frumos? Arta? Atat imi mai atrage atentia.

Traiesc pentru mine sau pentru altceva?

Apasat. Inconfortabil. Anxios. Strain. Departe.




Edit:

Am uitat de cantec. Nu stiu ce s-ar potrivi.
Las aici ceva ce imi place, insa.

Alternosfera - Shadow
Alternosfera - Haosoleum

Cumva poate ca au legatura. Pentru mine, acum, cel putin.

O carte

Aici scriu ce nu pot spune nimanui... asa ca imi astern tot mie.

Mai riguros spus, scriu ce cred ca nimeni nu poate intelege, lucruri bineinteles venite din mine.

Imi place expresivitatea in oameni. Uneori si eu "ma joc" cu ea, desi nu stiu daca o detin si in mod natural, de la sine.

Imi pare ca expresiile dezvaluie oamenii in moduri frumoase. Asa cred. Asta e motivul pentru care imi place sa ii privesc.

Pe diagonala, doua locuri mai in fata.

Figura rotunda, plina. Buze subtiri. Ochi albastrii. In mare, nimic exagerat, ca trasatura.

Muta ochii in carte. O tine strans.

Cadrul fetei arunca spre pagini o incruntare. Buzele se strang, la fel si fruntea. Ochii tintuiesc mai departe hartia, inghetati.

Un moment mai tarziu, se smulge si imbratiseaza cu privirea geamul. Sta asa pret de cateva clipe si revine.

Zambesc. Ma vad pe mine, uneori. Ma simt curios. Curios si interesat. Aproape ca din cale-afara.

Ce citeste?

Restul drumului cu greu m-am abtinut sa nu raman atintit spre ea... dar cam asta am facut oricum.

"O intreb ce citeste."

Plin de interes urmaresc si restul.

Cuprinde tot ce e sub ochi, cu mana, intr-un gest.

Se uita de la un geam la altul.

Se incrunta usor, dar parca cu interes sporit.

Mici momente de fixare, in gol poate.

Ce citea e o taina.

Se intoarce spre mine. Pare ca ma urmareste. Nu misc privirea, intentionat. Nici ea. Apoi, o ingheata iar undeva. Ma fac zambind ca ma uit prin tren, pe geam, spre bagaje. Sunt tare curios.

Franeaza spre gara. Trebuie sa cobor. Ma ridic, imi iau lucrurile. Ma indrept spre usa. Pe partea ei, desigur.

Ma uit spre ea cu coada ochiului. Inca nu reusesc sa citesc ce scrie pe coperta.

Ajung in dreptul ei. Imi aranjez geamantanul pe umar, inca ma uit la ea. O privire scurta spre mine. Cu asta, intoarce usor cartea, dar scrisul ramane incifrat. Imi pare ca vad un nume german. Scris mic pe pagini. Un subtitlu ingrosat, micut, cu cuvinte scurte. Imi pare ca deslusesc "a fi". Ma gandesc imediat la filosofie.

Ma opresc. Ma uit direct spre ea. Direct. "Scuze, ce citesti?".

O secunda. Indreapta spre mine ochii. Cercetatori, poate? Pareau ori ca nu se uita undeva anume, ori ca tremura simptomatic. Inca o secunda. Poate doua.

"O carte."

Hotarat. Insa parca fara pic de subinteles. Inca o secunda. Filtrez des emotia, care se infige in mine hotarat. Ma gandesc ca nu stiu cum par.

Incurcat, luat prin surprindere. Uimit? Nu aveam ragaz sa gandesc.

"Um, okay, da... numele"

Incerc sa nu tremur. Ar fi fost stupid. Mi se intampla insa, involuntar.

Atat cred ca am spus, nu mai stiu, desi a fost acum o ora.

"Daca nu vrei sa imi spui, e okay", zambind. Dar nu stiu daca am spus asta sau a fost doar gandul. Parca nu.

"De ce?" intreaba. Familiara intrebare. Familiara si ciudata, privita acum.

"Um, aveai niste expresii foarte amuzante cand citeai."
Poate nu cel mai bun raspuns. Poate nu prea bine spus. Cam asa era, insa.

"E o carte." cred ca a spus.

De data asta insa, mai sfidator. Mai hotarat. Mai calm, poate.

Nu mai stiu ce am spus... sau cum am incheiat.

"Hm, bine." Nu stiu daca am reusit sa si zambesc. Dar simteam nevoia. Inauntru zambeam.

Dupa cred ca am plecat. Asta si mi-am schitat pe fata o expresie putin uimita. Greu de descris cum. "Hah." poate ca e pe aproape. 

M-am gandit la viata. M-am gandit la "In tine tu". M-am gandit ca o sa o vad iar in tren.

M-am gandit ca nu o sa aflu ce citea. M-am gandit ca nu a vrut sa imi spuna.

Nu m-am gandit la de ce nu a vrut. Cine stie ce citea. Asta desi sunt curios. Tare curios. Ma face sa zambesc inauntru.

Expresiile alea le fac uneori cand citesc filosofie... deci, cand decid ca vreau sa ma umflu putin in pene.

De aici si presupunerea mea referitor la carte.

Totusi, nu stiu cat de innodate in natural par.

Expresivitatea, asadar, ma atrage. Ma intereseaza.

Mai ales in cazul asta.

M-as fi asteptat, cat de putin, la raspunsul ala? Niciodata :)

Nu am ascultat decat 2 cantece astazi, asa ca nu am ce sa pun aici. Tot astea raman. (Cele de data trecuta)

Parea cunoscuta. Poate pentru ca am mai vazut-o. Deci, poate o sa o mai vad.

Insa cine stie cum o sa para ce o sa decid ca o sa fac atunci. Probabil ar fi enervant sa intreb iar de carte, nu?

Mai ales ca nu stiu motivele.

Hm.

Totusi.

Simt

Viata ma trece prin multe. Uneori insa imi pare ca simt si fierb in acelasi timp.

Gat care se innoada.

Piept in care unduie vapai.

Atmosfera imprimata moale pe piele.

Inspiratie care toarna aer.

Aer ca pene in vant, pe dinauntru.

Gand usor si rece.

Ca simt prea mult.

Dar simt? Asa cred. Nu doar imi imaginez ca simt.

Racoarea ma mangaie.

Vantul imi sta de o parte.

Aerul ma umple.

Alexandrina Hristov

- Orasul umbre

- Te Simt

Regie

"Ia ziceti, aveti prietena?"

Urmat de aceeasi intrebare pentru fiecare dintre persoanele din grupul asezat pe o banca, cu Dambovita in spate.

Eram la geam. Era tarziu. Dedicatia care a urmat a fost amuzanta. Bajatu canta bine. Si cu vocea si la chitara.

In rest, Margineanu, Vama, ceva cu "sunt un vagabond" si "iar acuma viata amara, platesc pensie-alimentara".

Simt ca sunt in regie in sfarsit. Mi se pare asa... frumos. O frumusete care iese "la lumina" doar noaptea, tarziu, cand uiti de altele.

Sau ei uita. Sau eu cred ca ei uita.

In final, nu conteaza. Se distreaza prea bine tipii (si tipa).

Cantecele nu-s foarte vesele. Asa mi se pare mai potrivit oricum.

Ceva in rusa, dupa care "Daca ploaia s-ar opri".

Ma fac sa ma simt trist si imi aduc regrete. Nu e asa suparator insa. De data asta, e dulce-amar.

Postarea asta devine mai mult un mini-jurnal de pandit oamenii de la geam. Sa continui? Ei continua, "ma ucide ea". Ii iese bine.

Ar trebui sa inchid geamul si sa ma culc. Ma fac sa cred (eu pe mine) ca imi pierd (sau ca am pierdut) prea multe sanse ca sa mai conteze (sau ca sa mai contez).

"Si de-o fi si eu sa mor".

Murdar si lipicios e gandul la sinucidere. Apare insa invariabil in momente ca asta. Trece, dar amplifica negativ emotiile si gandurile inainte de care s-a dus.

"Multi spun ca..."

Pe langa invatat pentru restante (heyyyy), la vara vreau sa invat odata sa zdrangan chitara.

Probabil ca m-ar face sa ma simt mai bine.

Asa cum probabil ma face mersul la sala. Estetic vorbind, mi se pare ca arat mai bine. Apreciez mai mult si corpul uman (presupun), ca idee legata de "dezgustul" pe care uneori afirm ca mi-l induce.

Ce varsta au astia si ce treaba au cu comunismul?

"Mai bine golan decat activist" hmmmda

Cred ca o sa inchei pur si simplu.

"Dororororo" sau cum zic ei. "Locuinta mea de vara" si altele.

S-a dus si dormitul pe ziua de azi. Stau aici, la geam, de ceva timp deja. E 4, deci o ora? Nici nu mai stiu.

Cert e ca sunt rupt. La fel de cert e ca de data asta nu vreau sa dorm mai tare ca in alte dati.

Sa las si un cantecel?

Luna Amara - Rosu Aprins (ca tot e pusa pe raftul stampilat cu "la foc de tabara", heh)

Luna Amara - Lume Oarba (ca tre sa pun ceva si pentru mine, nu doar ce le place cercetasilor)

Da, astea sunt referinte. Probabil ca nu o sa fie citite de cui sunt adresate. 

Ideea e ca am inteles acum la ce se referea.

Cercetasi, huh?

PS: daca reusesti sa asculti al doilea cantec pana la sfarsit e posibil chiar sa iti placa. Cine stie?

(PS adresat cuiva anume? Nu, nu am cui. Mai mult mie. Eu nu am reusit sa ascult melodia si sa imi placa decat dupa ce m-am fortat sa o ascult pana la capat)

Toti la fel?

Imi e necesara o lista, unde sa trec lucrurile care cred ca imi dauneaza. O buna bucata ar tine de stil de viata. E loc totusi si de posibile feluri de a gandi sau de trasaturi pe care vreau sa le schimb. O sa fie ceva mai universal si ocazia prilejuieste, normal, o introspectie.

Nu am de gand sa o fac acum. Probabil, daca nu intervine ceva, o postez data viitoare. De ce o postez aici?

Ei bine: (1) cineva care prin hazard da de blog si cumva, pe neasteptate, devine interesat, ar putea sa inteleaga mai bine intregul care sunt eu prin franturile care sunt postarile - consider ca detaliile ajuta - si (2) a vedea un exemplu de lista poate sa fie benefic pentru un cititor daca se identifica in vreun fel cu ideile pe care am sa le scriu (sau benefic daca ar inspira gandirea).

Oricum ar fi, daca nu altceva, vreau sa pun lista.

Ma intreb ce face posibila dragostea.
Asta ar fi fost subiectul, dar nu ma simt capabil sa scriu ceva destul de multumitor (si intreg) pentru mine.

Pentru asta ar trebui sa clarific mai intai ce e. Nu am insa un mod multumitor de a defini.
Trebuie sa ma documentez poate.

Lista de care vorbeam e pentru incercarea de a ma restitui, ca unul din primii pasi. Trebuie sa existe o viziune clara asupra factorilor generatori(ai degradarii) si mi se pare mai simplu ca dupa ce ma gandesc sa si notez.

Insa ca sa continui imi trebuie speranta, care din pacate pare ca vine prea rar, in cantitati prea mici.
Ma intreb deseori cum reusim sa ne intelegem avand atat de putine puncte comune. Nu simtim in acelasi acord, nu gandim dupa aceleasi linii, nu vedem asemuit.

Asadar, nu ne intelegem...?

Intelegerea la un nivel prea adanc imi pare imposibila, afirmatie ce aduce cu sine parere de rau.

E insa necesara?

Particular, vad nevoia de a fi inteles ca provenind din slabiciune. Alteori o vad ca o parte din om.

E doar o alta dovada de imaturitate(ce se distruge) sau ea apare, avand caracter indiscriminant, in oricine?

De ce fel e gradul de maturitate dupa care nevoia de mai sus ar disparea?

Intrebari, intrebari, intrebari...

...nici macar nu stiu daca sunt bune... sau puse bine.


Am tot pus muzica trista, nu? (Sau care intristeaza)
De obicei merge inca una.

Luna Amara - Lume Oarba

Luna Amara - Toti la fel

(Sau doua, una pentru cum m-am simtit si alta, care poate e in tema)

Nu vad postul asta ca fiind calitativ... sau prea calitativ. Trebuia sa pun totusi ceva.