Un îndreptar are un
rol precis, pe care l-am ignorat pana acum. Cum spune şi numele, el îndreaptă.
Slăvită deci fie intuiţia pentru ideea de a numi aşa blogul, iar blestemată
prostia pentru ignoranţa de care am dat dovadă până acum.
Cum îndrepţi ceva?
Prin încercarea de a inversa procesul prin care esenţa sa a fost deformată.
După un salt logic,
ajungem la metoda prin care îndrepţi gândurile. Ce e necesar pentru asta? Cunoaşterea
esenţei, apoi observarea felului în care a fost alterată şi desigur stabilirea
unui procedeu de inversare.
Esenţa unui lucru e
modelată de experienţă. Fără alte pedanterii, o să consider că esenţa sunt eu,
iar totul este raportat la timp.
E de înţeles că nu las
netratată idiosincrazia ce apare dacă introducem aici ideea de soartă. Aceasta
nu condiţionează în niciun fel omul şi nu există ca o piedică în calea voinţei.
Văd soarta ca fiind un cumul de experienţe, actualizat constant, odată cu
fiecare suflare. O definiţie statistică şi poate inestetică, dar mă mulţumeşte
deocamdată.
Din conjuncţiunea de
mai sus se vede că omul îşi poate modifica esenţa.
Cum aşa? După cum
urmează: Omul posedă esenţă. Omul este capabil, prin liber arbitru, să decidă
asupra experienţelor la care vrea să se supună. Reiese clar concluzia.
Concluzie care nu
necesită argumentări pompoase sau artificii logice. Merită însă artificii.
Reale.
Supunându-te la
experienţe specifice, îţi poţi modela esenţa. Complicat mod de a spune că,
urând, înveţi să urăşti, trăind, înveţi să trăieşti, iubind înveţi să iubeşti,
nu?
Unora însă le trebuie
mult timp şi multe lacrimi ca să îşi spele ochii şi să vadă.
Asta e îndreptarul
meu de gânduri: un memento dedicat mie şi vieţii, o amintire constantă că
înspre lumină se găseşte calea cea dreaptă.
Iartă-mă că te-am
uitat, că a trecut atâta timp şi tot ce ţi-a fost dat să vezi a fost desolare,
derelicţiune, însingurare şi ură; că am stat fără să fac nimic pentru mine şi
că nu încerc să ne fac mai buni.
îndreptarul meu de
gânduri sunt chiar eu;
“sticlă fără fund e
frica” spune un cântec lipsit de speranţă; nimic mai adevărat, dar frica nu are
ţintă.
În schimb, îţi îneacă
văzul, plămânii, esenţa. Ne face să credem că aparţinem de altceva, să credem
că suntem altcumva; ajungem să fim schelete înmuiate de pâclă.
Îmi trosnesc oasele
spatelui şi ele continuă să stea drepte.
“găseşte-mi loc să nu
mă pierzi/ şi calcă strâns pereţii verzi/ din noi” spune un cântec care îmi
place tare mult.
Calc, deci, strâns şi
îmi întind gândurile... şi ele continuă să stea drepte.
Cât de greu ne e
uneori să vedem că suntem oameni.
NB: mersi pentru
inspiraţie, însemni tare mult
vreau să am loc în
mine pentru tot, să îmbrăţisez lumea şi să mă revărs în ea, cum ar spune poate
şi un tânăr Cioran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu