Lipsă de crăciun

Ce sărbătoare fără formă, construită pe frivolități contemporane.

“Tradiția” Crăciunului îmi pare doar o glumă azi.

Ce bine că oamenii şterşi au câteva zile pe an în care să îşi aducă aminte că au familie, rude, că miturile există încă şi că poți să le intuieşti trupul. Ce bine că poți să lucrezi la ceva doar când e momentul pentru validare.

Ridicați în slăvi ce nu aveți ca să nu transpară corpul goliciunii.

Pentru o zi, cel puțin, lumea încearcă în modul ei urât să fie mai bună.

 

Eu de Crăciun mă simt doar gol.

şi postez scârbă depresivă pe blog; sigur; imi e greu să concep locul ăsta ca acceptând şi altceva, e ca o ghenă... problema apare când stau aşa de mult că prind miros

blogul cu gânduri “productive” când?

(gânduri sănătoase, nu sunt cuvintele mele, însă mi-au rămas)

functie

 

Cea mai mică unitate funcțională e acolo

Şi aici restul e disfuncțional

Tropăi cu gândul gresia rece şi, la schimb,

Tropăitul gresiei în mine îmi separă materia albă:

Furia mea oarbă e scurtă lobotomie

 

Culcat, gri încins, pe parchetul meu atottropăit

Ochi atenți spre tavan, să nu pierd momentul în care

frecvența mea internă se armonizează cu lemnul

 

deznădejdea se propagă prin osmoză.

strop

catre o picatura cazuta la intamplare intr-un vast oceanic toate moleculele de apa sa-si intoarca atentia, in timp ce se indeparteaza

sa se prabuseasca pana in adancuri, in timp ce totul converge in jurul ei, colorandu-se

un individual sa trezeasca in multiplul sinelui un subconstient de tristete

oricare cuvinte folosesc, nu pot descrie ce simt

traiesti doar o singura data: faptul prezent

animus

 sunt un om sinistru intr-o lume sinistra care vrea sa ma incorporeze

vreau sa trag in mine tot ce e prea devreme sa stiu

a sti are fatalitatea ca tot ce afli e la timpul lui

omului ii ramane doar sa sufere existenta

o existenta masacrata de cunoastere

planifica si rationalizeaza

fa ordine in haos

doar asa ajungi sa mori cu acuratetea punctului in care toata increderea in tine s-a scurs

lupta omului e impotriva lui

lupta omului e sa moara cu sine, pentru sine

tragic

in sentimentul culminant al fiintei

Errai

clopotar de gânduri ratate

pe care te-am aruncat în hău

ai împietrit;

n-ai învins;

 

Am un regret uitat în coşul de pâine;

Când am întins mâna spre cer, atât am ajuns;

 

vine vara şi conştiința

mi-am turnat-o în beton

să n-o aud când plânge

răcoroasă idiosincrazie de sine;

 

tu, păstorul meu de greşeli

tu, care îmi strecori,

printre ațe iuți,

tot ce sunt.

 

Îți plimbi picioarele pe sub cerul meu

Şi eu pot doar să mă uit.

Cataipse

Şi simt că vreau să mă strâng, uneori
Ca pe-o podoabă din carne

Zvârlesc cu unghii în lut, uneori:
Un haos ce aproape-adoarme

O faptă-i un fluture-ntors uneori.
O sevă-ndoită de palme.

Să-ntreb mă scurge nisip, uneori
Inteligență...
străină...

Un veac îmi apare pe chip uneori
Cronografie
haină

Un strop îmi scap în abis uneori
Şi-l aud de departe

Un îngheț de frică-mi trezesc, uneori
şi îmi pică pe-o parte.