influx de cuvinte legate înăuntru şi dezlegate în exterior
rug/it
plăpând
Vorbești de arhetipurile sexuale ca
De parcă n-ar fi niște copilării; genunchii tăi sunt
așa de firavi, mici, subțiri, îi
îi fixez cu privirea, cleștarele ne sfiim să ni le imaginăm afară din menghină,
Vorbești de parcă genunchii și încheieturile și pulpele tale micuțe sunt
accidentale sau, nu,
Un salt, evolutiv, făcut
de la atavism la atavism -
Ce ne trebuie corpuri firave și carne pe mâini care strâng
și tendoanele plăcerii primitive când mintea e așa aproape de cucerit -
Un salt, un umeraș genetic, aruncat spre încă un colț de clarobscur,
Ce glumă e să fii actualizarea, să evoluezi specia,
închid ochii scut, îmi
lovești in el cu gambele micuțe,
Mă inundă acetilcolina, dresurile tale transparente mi se presează prin
pleoape.
Nu mai credem în ce eram acum 4000 de ani zic, molfăi calcar, rumeg,
sedimentez; nisipoasă memorie avem
Mai ales când vor
genunchii tăi cenușii de sub dresuri vor
să fie țintuiți și trași și apucați cu ochii și
...îți lași încheieturile moi când le țin, dar...
-
și
nu mă crede pe mine, nu crede vreun bărbat care te
complimentează,
Privirile lascive, flirt,
stăruințele, sunt doar eroziuni genetice, am
trecut de ele de câteva zeci de ani deja, și nu mă crede pe mine
De zeci de mii de ani învârt la fel degetele, înșiruiesc, stau în beznă
noaptea, o rostogolesc prin noroi într-o bilă
De ce credem
că suntem mai mult de atât?
-
Nu stiu ce sa fac cu blogul, pare ca apartine unei perioade atemporale... nu am mai scris...
Obisnuiam sa imi pun sentimentele, deslusirile interioare in versuri. Erau incercari de intelegere, dar erau si de impartit. Ce am acum de impartit?
Parca spatiul de aici nu ma incorpora doar pe mine.
Un cantec. Un omagiu adus poeziei, mai degraba. Trecutului? Nu stiu. Pe mine ma rascoleste nebuneste uneori.
Muzica e trista, trasa din plamani, eu sunt acelasi. Insingurat. Inca nu cred ca sunt indeajuns de bun. Consum.
As vrea sa nu inchei blogul aici.
Uneori dupa ce mananc rosii imi sangereaza gingiile
Rosii, adica un fel de uzufruct la moda,Enigmă pe mare
Dacă te uiți atent într-un pătrat de covor ai să-mi vezi lumea
cu fond omogen şi unghiulară şi făcută la război
plouă în lumea-mea-covor, sezonier ca un rotunjit de buze,
cu stropi plați şi cu râcâit sentimental
cu voluptatea apei răstogolite într-o gură de canalizare
În mijloc pufăie un orăşel, cauterizat logic şi refractar
cu străzile tăiate de şine serotonizate,
prin efect tesla sau prin inducție de dor
Cu tichete de masa cetățenii inaugurează primul vehicul,
sub masca sau porecla adevăr;
spre surprinderea lor e vitezoman şi o coteşte des
"Da, nu, poate?"
Îşi ia zborul din pantaloni de tirist oprit pe centură
Îi cresc aripi cu miros de tutun si cu iconițe la parbriz
se visează filozof de cartier, scăpat afară, într-o lume superior dimensională
Dacă se poate, cu 2 de D şi cu talie subțire
Dar libertatea dă ocheade doar cu panta rhei
adică cu o gură plină, de dumnezeu dolofan
Şi în patul meu se scurg doar insomnii anorexice
ai
ai pantofiorii prea roşii, tu
şi o broşă pătată
şi mânecile prea suflecate, de-a joaca cu timpul
pierdut
ai nişte vene pestrițe
lungi si moi, ca de fată,
şi le legi grațios de şireturi, să pară că păşeşti
dezbrăcată.
am o seară sudată în vamă, am
o cămaşă-mpletită a vânt...
îmi ține de vis cănd îmi vii
şi-mi furi hanorace din gând
Ai o lună întreagă
peste-o mare prea largă
Ai corăbii după aur plecate
în beznă navigând ca şi când
în noaptea turbată de ape
ai uitat al tău mal de pământ.
Revelatia spiritului absurd o ai doar atunci cand esti in pragul sinuciderii.
Trebuie sa omori parti din tine ca sa poti ajunge mai departe. Doare. E nenatural. Ce te asteapta dincolo nu e nimic de dorit, nimic uman. E supra uman.
Diferenta dintre Nietzsche, Noica sau Camus si omul comun "implinit" e mai mare decat cea de la animal la om.
Am capacitatea de a respinge natura umana.
Am capacitatea de a urma natura umana.
Am deci capacitatea de a cuceri.
Pot sa fiu ce vreau, in functie de nevoie. Nu de nevoia naturala, ci de nevoia absurda, de nevoia intelectuala, de nevoia pe care o vreau. Imi interzic si imi permit ce vreau, nu ce simt ca e nevoie. Sunt cu un pas mai aproape de libertate.
Ramane sa cuceresc natura umana, ca apoi sa fac pasul urmator.
Incep sa ma departez de omul comun. Incep sa ma vad. Incep sa inghit frica.
Sticla fara fund e frica.
ploua infernal
şi noi ne uitam prin mansarde
şi lumea era înțeleasă
doar de Dumnezeu şi de Dante.
Te cos cu fire din coşuri lăsate
la umplut afară.
pieptul mi-e cuşcă din ață
Şi amintirea ți-e nod.
Plouă
subatomic şi textil
şi ne ține în picioare
şi ne proiectează umbre cu unghii diavoleşti
şi ne rotim o dată cu lumea.
O frică îmi trece pe sub ființă
când nu ştiu cum de rămân drept,
şi nu simt niciun păpuşar
nicio insomnie.