Uitat

Sansa a dictat ca azi sa intalnesc la intamplare un om foarte interesant.

Cantitate incredibila de cunostinte generale.
Inteligenta observabila de la departare.
Experienta considerabila.

La toate astea se aduna calatoritul prin mai multe locuri decat pot eu sa enumar si vorbitul cu incredibil de multi oameni.

Prea mult de descris pentru cat de relevanta e postarea. Nici nu stiu exact care ii e subiectul. Natural, acelasi, adica eu... asa ar trebui. Sunt o ruina, insa, acum.

M-a facut sa ma intreb ce as fi eu daca as ajunge sa cunosc si sa vorbesc cu asa multi oameni... mai ales cand dupa discutia (in 3, ce-i drept, in care doar unul a vorbit in mare parte) de acum cateva ore ma simt si mai aproape de suicid.

"In viata mereu trebuie sa ramai rational."
Poate ca de asta nu cred ca am sa o fac vreodata. Ma vait prea mult poate... pana la urma, nu e nimic demn de mila la mine. Ce sunt atrage doar dispret. Singura suferinta care e justificata sa aduca mila e suferinta fizica. In celelalte cazuri, e doar vorba de alegere.

Nu vad sa pot sa rezist inca o vara. Nu vad nimic in viitor. Nu ma mai vad nici pe mine.

Sentimentul de ratare creste in intensitate zilnic. Ce imi mai ramane?
Ce mai pot sa spun ca e al meu?
Sufar pentru nimic. Pentru nimeni.
Presupun in final ca sunt tot ce am vrut vreodata sa fiu. Sa spun acum ca ne meritam soarta ar fi un cliseu generalizator asa de dulce... dar e doar un gand situational pripit.

Ma simt vlaguit si orb. Ma intreb daca pot sa fac ceva.
Pare ca nu.
Pare ca nu sunt in stare.
Probabil nu e adevarat, nu?
Vina e doar a mea, asta e negresit.
Ma uit la oameni si simt ca nu ii mai inteleg. Nu ma mai inteleg pe mine.

Nevorbind despre mine, ajung sa nu fiu?
Nearatand ce simt, ajung sa nu simt?
Nefiind prins in realitate...

Nu. Nu asta e ce sunt.
Dar nu vreau sa fiu ceva.
Nu stiu.
Nu mai stiu.
Sunt doar uitat de mine. Insa nu uitat de toti. Ar fi o usurare.

Simt ca sunt strain de unde ma aflu acum si nu vad cum as putea sa schimb asta.
Sunt aproape convins.
Cum sa continui facultatea?
De ce?
Nu sunt un alt mitocan de duzina, adunat la poli ca sa ajunga inginer.
Nu vreau sa fiu.

Catre tine

Ca raspuns la ideea "poate o sa gaseasca cineva, vreodata, bucata asta din mine lasata pe web".

Poti sa lasi un comentariu, oricat de gol sau plin, oriunde aici. E un semn al existentei.

De altfel, as fi dispus sa umblu putin la sectiunea "about" (sau sa o creez) daca exista interes.
Stiu ca eu, pus in situatia de vizitator pe un asa blog, as fi curios.

Dar asta sunt doar eu.



"Luna Amara - Din Cercuri"

Respira adanc

Nu stiu ce sa ma fac cu mine.

Momente in care ma sufoc. Mergand, uit sa respir.

Imi tin respiratia. Nu mai vreau sa respir.

Trece cineva. Incerc sa iau o gura de aer fara sa para ca am ramas fara suflare.

Continui sa merg.
Si merg si merg si merg in continuare.

Anxios?

Incerc sa stau drept. E clar ca ceva ma apasa. Nu doar fizic. Incerc sa tin capul sus, sa ma uit la persoanele care apar. Unele muta privirea si surad launtric, triumfator. Altele privesc inapoi si mentin contactul.

Ce sunt eu?

Cu riscul sa ma repet, afirm iar ca simt prea mult. Asa pare.

Suflet desfigirat incet.

Cu ce sunt acum, as fi ceva? Nu prea cred.

Chestionarele de la comunicare ma arata ravasit si obosit. 

"Cu putin noroc, oricine poate ajunge oriunde."
Tare idiotici imi par unii itemi. Necesita context, de care esti lipsit cand faci statistica cu intrebarile rau puse.

Ma gandesc la noroc si la mine. Sunt un om norocos. Sansa mi se pare clar ca exista, macar prin modul in care o vad eu.

Am parinti buni. Am oameni care tin la mine. Inzestrat cu cognitie buna. Nu displac prea mult din punct de vedere fizic. Am sansa la o viata decenta. Cumulat, e un pachet cu care "poti sa ajungi departe"

Particularizat, viata mea poate sa fie decenta?

Nu ma vad fiind multumit. Nu ma vad traind bine. Abia ma vad traind.

Adun ura.
Privesc visator un trecut in care parca imi amintesc ca nu eram asa. Asta imi place sa cred.
Urasc din ce in ce mai mult. Indes tot mai greu tot in mine.
Eu unul nu am crescut. Incap la fel de mult. Ce motiv sa am sa strang mai multa ura?

Simt cum devin strain. Cum distanta se mareste.
Eu - lumea. Lumea - eu.
Viata inseamna putin pentru mine. Nimic nu imi aprinde dorinta sa o traiesc.
"Se merita" oare?

Ironic cum nu e ceva nou pentru mine. Au trecut ani. Ani in care am prezis tacut tot "potentialul irosit". 
Doar eu stiu ce inteleg prin asta. Doar eu stiu cat de confuz imi pare.

Am ceva pe care il doresc?
Exista ceva ce vreau?

Astept.
Uneori imi zic ca o fac pentru mine. Ca filosofia pe care o rasfoiesc o sa ma ajute sa fiu altfel.
Sa fiu cum?

Pentru ce traiesc? Vreau sa traiesc?

"De aia nu o sa ai niciodata un prieten" studenta la mr catre colega ei, care nu gasea raspuns la intrebare la info.
Ce e de inteles, ca nici nu a avut?
Amuzante ganduri. Amuzant cum asta e spusa ca o gluma.
"Femei inginer". Hah, ce gand pripit.
Amuzant cum prima intentie de gand atunci a fost "hm, nu arata rau".

Ce as putea sa ofer? Nu mult. Aproape nimic. Amuzant cum cursul de cugetari a luat directia asta. Mai ales ca nu ma refer la ce e de asteptat. La particularizarea pe care ai prezice-o natural, la asa o insiruire de idei.

Primul gand pare mai mult un cliseu de gandire. Poate fi eliminat?
Pare mai mult venit din ceva insondabil de adanc, asemanator instinctului. Instinctului de a asocia, de a gandi. O predictie.

Raman eu, cu mine. Nu ma simt capabil sa continui. Cu nimic.
Am sa traiesc apatic, asteptand sa mor, la limita subzistentei, toata viata?
Ma simt prea existentialist ca sa caut raspunsuri acum. Frumos? Arta? Atat imi mai atrage atentia.

Traiesc pentru mine sau pentru altceva?

Apasat. Inconfortabil. Anxios. Strain. Departe.




Edit:

Am uitat de cantec. Nu stiu ce s-ar potrivi.
Las aici ceva ce imi place, insa.

Alternosfera - Shadow
Alternosfera - Haosoleum

Cumva poate ca au legatura. Pentru mine, acum, cel putin.