O carte

Aici scriu ce nu pot spune nimanui... asa ca imi astern tot mie.

Mai riguros spus, scriu ce cred ca nimeni nu poate intelege, lucruri bineinteles venite din mine.

Imi place expresivitatea in oameni. Uneori si eu "ma joc" cu ea, desi nu stiu daca o detin si in mod natural, de la sine.

Imi pare ca expresiile dezvaluie oamenii in moduri frumoase. Asa cred. Asta e motivul pentru care imi place sa ii privesc.

Pe diagonala, doua locuri mai in fata.

Figura rotunda, plina. Buze subtiri. Ochi albastrii. In mare, nimic exagerat, ca trasatura.

Muta ochii in carte. O tine strans.

Cadrul fetei arunca spre pagini o incruntare. Buzele se strang, la fel si fruntea. Ochii tintuiesc mai departe hartia, inghetati.

Un moment mai tarziu, se smulge si imbratiseaza cu privirea geamul. Sta asa pret de cateva clipe si revine.

Zambesc. Ma vad pe mine, uneori. Ma simt curios. Curios si interesat. Aproape ca din cale-afara.

Ce citeste?

Restul drumului cu greu m-am abtinut sa nu raman atintit spre ea... dar cam asta am facut oricum.

"O intreb ce citeste."

Plin de interes urmaresc si restul.

Cuprinde tot ce e sub ochi, cu mana, intr-un gest.

Se uita de la un geam la altul.

Se incrunta usor, dar parca cu interes sporit.

Mici momente de fixare, in gol poate.

Ce citea e o taina.

Se intoarce spre mine. Pare ca ma urmareste. Nu misc privirea, intentionat. Nici ea. Apoi, o ingheata iar undeva. Ma fac zambind ca ma uit prin tren, pe geam, spre bagaje. Sunt tare curios.

Franeaza spre gara. Trebuie sa cobor. Ma ridic, imi iau lucrurile. Ma indrept spre usa. Pe partea ei, desigur.

Ma uit spre ea cu coada ochiului. Inca nu reusesc sa citesc ce scrie pe coperta.

Ajung in dreptul ei. Imi aranjez geamantanul pe umar, inca ma uit la ea. O privire scurta spre mine. Cu asta, intoarce usor cartea, dar scrisul ramane incifrat. Imi pare ca vad un nume german. Scris mic pe pagini. Un subtitlu ingrosat, micut, cu cuvinte scurte. Imi pare ca deslusesc "a fi". Ma gandesc imediat la filosofie.

Ma opresc. Ma uit direct spre ea. Direct. "Scuze, ce citesti?".

O secunda. Indreapta spre mine ochii. Cercetatori, poate? Pareau ori ca nu se uita undeva anume, ori ca tremura simptomatic. Inca o secunda. Poate doua.

"O carte."

Hotarat. Insa parca fara pic de subinteles. Inca o secunda. Filtrez des emotia, care se infige in mine hotarat. Ma gandesc ca nu stiu cum par.

Incurcat, luat prin surprindere. Uimit? Nu aveam ragaz sa gandesc.

"Um, okay, da... numele"

Incerc sa nu tremur. Ar fi fost stupid. Mi se intampla insa, involuntar.

Atat cred ca am spus, nu mai stiu, desi a fost acum o ora.

"Daca nu vrei sa imi spui, e okay", zambind. Dar nu stiu daca am spus asta sau a fost doar gandul. Parca nu.

"De ce?" intreaba. Familiara intrebare. Familiara si ciudata, privita acum.

"Um, aveai niste expresii foarte amuzante cand citeai."
Poate nu cel mai bun raspuns. Poate nu prea bine spus. Cam asa era, insa.

"E o carte." cred ca a spus.

De data asta insa, mai sfidator. Mai hotarat. Mai calm, poate.

Nu mai stiu ce am spus... sau cum am incheiat.

"Hm, bine." Nu stiu daca am reusit sa si zambesc. Dar simteam nevoia. Inauntru zambeam.

Dupa cred ca am plecat. Asta si mi-am schitat pe fata o expresie putin uimita. Greu de descris cum. "Hah." poate ca e pe aproape. 

M-am gandit la viata. M-am gandit la "In tine tu". M-am gandit ca o sa o vad iar in tren.

M-am gandit ca nu o sa aflu ce citea. M-am gandit ca nu a vrut sa imi spuna.

Nu m-am gandit la de ce nu a vrut. Cine stie ce citea. Asta desi sunt curios. Tare curios. Ma face sa zambesc inauntru.

Expresiile alea le fac uneori cand citesc filosofie... deci, cand decid ca vreau sa ma umflu putin in pene.

De aici si presupunerea mea referitor la carte.

Totusi, nu stiu cat de innodate in natural par.

Expresivitatea, asadar, ma atrage. Ma intereseaza.

Mai ales in cazul asta.

M-as fi asteptat, cat de putin, la raspunsul ala? Niciodata :)

Nu am ascultat decat 2 cantece astazi, asa ca nu am ce sa pun aici. Tot astea raman. (Cele de data trecuta)

Parea cunoscuta. Poate pentru ca am mai vazut-o. Deci, poate o sa o mai vad.

Insa cine stie cum o sa para ce o sa decid ca o sa fac atunci. Probabil ar fi enervant sa intreb iar de carte, nu?

Mai ales ca nu stiu motivele.

Hm.

Totusi.

Simt

Viata ma trece prin multe. Uneori insa imi pare ca simt si fierb in acelasi timp.

Gat care se innoada.

Piept in care unduie vapai.

Atmosfera imprimata moale pe piele.

Inspiratie care toarna aer.

Aer ca pene in vant, pe dinauntru.

Gand usor si rece.

Ca simt prea mult.

Dar simt? Asa cred. Nu doar imi imaginez ca simt.

Racoarea ma mangaie.

Vantul imi sta de o parte.

Aerul ma umple.

Alexandrina Hristov

- Orasul umbre

- Te Simt

Regie

"Ia ziceti, aveti prietena?"

Urmat de aceeasi intrebare pentru fiecare dintre persoanele din grupul asezat pe o banca, cu Dambovita in spate.

Eram la geam. Era tarziu. Dedicatia care a urmat a fost amuzanta. Bajatu canta bine. Si cu vocea si la chitara.

In rest, Margineanu, Vama, ceva cu "sunt un vagabond" si "iar acuma viata amara, platesc pensie-alimentara".

Simt ca sunt in regie in sfarsit. Mi se pare asa... frumos. O frumusete care iese "la lumina" doar noaptea, tarziu, cand uiti de altele.

Sau ei uita. Sau eu cred ca ei uita.

In final, nu conteaza. Se distreaza prea bine tipii (si tipa).

Cantecele nu-s foarte vesele. Asa mi se pare mai potrivit oricum.

Ceva in rusa, dupa care "Daca ploaia s-ar opri".

Ma fac sa ma simt trist si imi aduc regrete. Nu e asa suparator insa. De data asta, e dulce-amar.

Postarea asta devine mai mult un mini-jurnal de pandit oamenii de la geam. Sa continui? Ei continua, "ma ucide ea". Ii iese bine.

Ar trebui sa inchid geamul si sa ma culc. Ma fac sa cred (eu pe mine) ca imi pierd (sau ca am pierdut) prea multe sanse ca sa mai conteze (sau ca sa mai contez).

"Si de-o fi si eu sa mor".

Murdar si lipicios e gandul la sinucidere. Apare insa invariabil in momente ca asta. Trece, dar amplifica negativ emotiile si gandurile inainte de care s-a dus.

"Multi spun ca..."

Pe langa invatat pentru restante (heyyyy), la vara vreau sa invat odata sa zdrangan chitara.

Probabil ca m-ar face sa ma simt mai bine.

Asa cum probabil ma face mersul la sala. Estetic vorbind, mi se pare ca arat mai bine. Apreciez mai mult si corpul uman (presupun), ca idee legata de "dezgustul" pe care uneori afirm ca mi-l induce.

Ce varsta au astia si ce treaba au cu comunismul?

"Mai bine golan decat activist" hmmmda

Cred ca o sa inchei pur si simplu.

"Dororororo" sau cum zic ei. "Locuinta mea de vara" si altele.

S-a dus si dormitul pe ziua de azi. Stau aici, la geam, de ceva timp deja. E 4, deci o ora? Nici nu mai stiu.

Cert e ca sunt rupt. La fel de cert e ca de data asta nu vreau sa dorm mai tare ca in alte dati.

Sa las si un cantecel?

Luna Amara - Rosu Aprins (ca tot e pusa pe raftul stampilat cu "la foc de tabara", heh)

Luna Amara - Lume Oarba (ca tre sa pun ceva si pentru mine, nu doar ce le place cercetasilor)

Da, astea sunt referinte. Probabil ca nu o sa fie citite de cui sunt adresate. 

Ideea e ca am inteles acum la ce se referea.

Cercetasi, huh?

PS: daca reusesti sa asculti al doilea cantec pana la sfarsit e posibil chiar sa iti placa. Cine stie?

(PS adresat cuiva anume? Nu, nu am cui. Mai mult mie. Eu nu am reusit sa ascult melodia si sa imi placa decat dupa ce m-am fortat sa o ascult pana la capat)

Toti la fel?

Imi e necesara o lista, unde sa trec lucrurile care cred ca imi dauneaza. O buna bucata ar tine de stil de viata. E loc totusi si de posibile feluri de a gandi sau de trasaturi pe care vreau sa le schimb. O sa fie ceva mai universal si ocazia prilejuieste, normal, o introspectie.

Nu am de gand sa o fac acum. Probabil, daca nu intervine ceva, o postez data viitoare. De ce o postez aici?

Ei bine: (1) cineva care prin hazard da de blog si cumva, pe neasteptate, devine interesat, ar putea sa inteleaga mai bine intregul care sunt eu prin franturile care sunt postarile - consider ca detaliile ajuta - si (2) a vedea un exemplu de lista poate sa fie benefic pentru un cititor daca se identifica in vreun fel cu ideile pe care am sa le scriu (sau benefic daca ar inspira gandirea).

Oricum ar fi, daca nu altceva, vreau sa pun lista.

Ma intreb ce face posibila dragostea.
Asta ar fi fost subiectul, dar nu ma simt capabil sa scriu ceva destul de multumitor (si intreg) pentru mine.

Pentru asta ar trebui sa clarific mai intai ce e. Nu am insa un mod multumitor de a defini.
Trebuie sa ma documentez poate.

Lista de care vorbeam e pentru incercarea de a ma restitui, ca unul din primii pasi. Trebuie sa existe o viziune clara asupra factorilor generatori(ai degradarii) si mi se pare mai simplu ca dupa ce ma gandesc sa si notez.

Insa ca sa continui imi trebuie speranta, care din pacate pare ca vine prea rar, in cantitati prea mici.
Ma intreb deseori cum reusim sa ne intelegem avand atat de putine puncte comune. Nu simtim in acelasi acord, nu gandim dupa aceleasi linii, nu vedem asemuit.

Asadar, nu ne intelegem...?

Intelegerea la un nivel prea adanc imi pare imposibila, afirmatie ce aduce cu sine parere de rau.

E insa necesara?

Particular, vad nevoia de a fi inteles ca provenind din slabiciune. Alteori o vad ca o parte din om.

E doar o alta dovada de imaturitate(ce se distruge) sau ea apare, avand caracter indiscriminant, in oricine?

De ce fel e gradul de maturitate dupa care nevoia de mai sus ar disparea?

Intrebari, intrebari, intrebari...

...nici macar nu stiu daca sunt bune... sau puse bine.


Am tot pus muzica trista, nu? (Sau care intristeaza)
De obicei merge inca una.

Luna Amara - Lume Oarba

Luna Amara - Toti la fel

(Sau doua, una pentru cum m-am simtit si alta, care poate e in tema)

Nu vad postul asta ca fiind calitativ... sau prea calitativ. Trebuia sa pun totusi ceva.

Toropit

Mi se pare mai intregit sa dau inteles gandurilor si simtamintelor prin muzica. Natural, ma gandesc la cantece pe care le sugerez aici.

Dar acum?
Ce asculti vara?
Ce se potriveste cand te arde soarele?
O sa tin probabil postul asta mai familial.

Vreau prea tare sa injur si daca scriu formal nu se vede.

Transpir. Transpir cand stau. Urasc vara.
Urasc caldura. Ma simt descoperit vara...si probabil mai anxios decat oricand.

Tot da o stare de innabusela. Mai ales in Bucuresti. Multa lume peste tot.

Vara sunt obosit. Caldura ma lasa moale si fara chef. Nu simt ca pot sa fac nimic. Nu simt ca vreau sa fac nimic. Vreau doar sa treaca.

Deci, ce asculti vara?

Normal ca sunt si momente bune, ca de fiecare data. Doar ca natura nu tine cu mine vara.

Muse - Map of the problematique? (Muse?)
Cheloo?
Alternosfera? (Asta vara?)
August burns red?
Soad?

Ceva fericit?
Ceva trist?
Ceva clasic?
Complex? Simplu? 
Care e starea pe care o am?

Toropeala pare ca nu imi da multe de ales. Mai degraba, nu ma simt in stare sa aleg ceva.

E un sentiment iritant si ma toceste (frust, ha-ha). Am deci cum sa trec peste sau ramane tot la dispozitia alcatuirii mele naturale?

Bleach.

Trebuie sa largesc orizonturile muzicale iar. Am ascultat aproape tot de la trupele uzuale de prea multe ori. Inca le gasesc interesante, dar tot parca simt ca imi trebuie altceva.

Imi place Tom Waits...da l-as asculta?

Tom waits - the part you throw away

Ma strang pe sub ochi

Postare noua, poate fara de continut. Nu ma mai incalzeste lipsa de lumina de pe pod. E dimineata tarziu. 7:30

Noapte prea plina, rest prea amplu de gandit in timp prea limitat. Nesomn.

Imi pare ca sunt pur si simplu inocent. Privesc cu inocenta oamenii. Am incredere. Imi lipseste sentimentul sau dorinta de a abea dreptate.

Simt ca eu vreau doar sa observ pareri.

Adevarul poate sa astepte. In fapt, se contureaza ca nefiind accesibil omului. Deci, greu de gravat ca ideal in firea mea impietrita.

Imi pare totul schimbator. Oamenii.

Se ascund dupa innodari adanci ale eului in timp ce nu se ascund de statistica cuprinzatoare a posibilitatilor, in mare nevizualizandu-le.

Doar sunt oameni. Suntem oameni. La ce m-am asteptat?

In final, idealurile spre care tindem fiinteaza si se destrama doar in vise. Dar speram.

Toti la fel, toti absorbiti, toti mintiti prea ordonat de noi insine, de un eu haotic, care promoveaza dezordinea universala spre a da forma unei continuitati.

Desi uneori viermii ce-i hranim sunt stinsi, iar aparenta ne transpune in lumina, cum stim ca totul e mai mult decat adevar preaplin de echivoc?

Sunt ars de nesomn, dar am tinut sa scriu. Probabil din crezul ca situatii ca astea sunt propice.

Probabil din gandul ca simt ca necesar, pentru mine.

Ce imi ramane sa mai cred cand tot ce mai am de observat sunt eu?

Nu stiu, iar raspunsul are sanse mari spre a ma infricosa.

Ma uimeste faptul cum lumea e in miscare.

Ma uimeste proprietatea imanenta a ei de a se mula. De a fi mulata.

E necesar sa simt nevoia de a o mula? De a ma mula dupa ea? De a ramane static?

Dulcea forma a nemiscarii nu apare pe cat de rar as vrea.

Miscarea implica degradare?

Nemiscarea?

Ambele?

Degradarea implica schimbare sau invers?

Obosit si confuz, ma opresc.

Nu stiu ce simt.

Nu stiu ce gandesc.

Dar nu pot sa dorm, imi e dat deci ca "noua mea aventura" sa nu se intample decat maine.

Azi, in schimb, am doar de indurat si povara altei zi. Asta si un deja-vu ambiguu, confuz.

Parca si alta data mi-au trecut prin fata aceiasi oameni.

Parca si alta data am scris.

Esecul constiintei

E de amintit aici sursa care a inspirat toata conjunctiunea sifonata care urmeaza: un conflict.

E legat de mine si fiecare parte crede ca dreptatea e a ei. Natural, o sa licitez mai bine nu doar pentru opiniile specifice(si ce implica ele) cu care tind sa fiu de acord in proportii mai mari, cat si in favoarea cui expune mai intregit.

Sufland la o parte ideea ca introducerea refuteaza restul ideilor(in sensul ca aleg sa construiesc tot dupa rezonanta pe care caracteristicile favorabile o produc in mine), continuam.

Recitesc si observ ca am degenerat de la intentiile originale. As lasa spus, totusi, ce s-a spus pana acum.

O sa fac alta incercare sa ma ridic in slavi.

In esenta, vad nodurile cu care sunt legat. Nu des fac incercari in a umbri punctele mele de plecare.

Imi place sa cred ca solicit aproape continuu orice incercare a mea de a fiinta cu o contraincercare, cu o urmare ce faciliteaza evaluarea si introspectia.

Ma face mai bun. Ma ajuta sa vad, prin mine, dincolo de mine.

Ca idee adiacenta, vazand nodurile si opunandu-ma lor ajung sa cunosc punctul de plecare al reflexelor intransigente ce imi solicita eul.

Ajungand la vedere, se descopera, iar dinauntrul le e in esenta(dupa cum cred eu) permeabil si transparent.

Cum actiunile provoaca reverberatii dupa masura a cat cantaresc, faptul de a incerca sa te vezi aduce responsabilitate.

E o responsabilitate care patrunde adanc in moralitatea eului si a truparii omenesti.

Vad oameni care nu cauta. Vad oameni care acuza. Vad oameni inopinati in ceea ce leaga.
Deci, oameni care nu vad. Care nu aleg sa dezlege. Care nu aleg sa deschida.

Asta ma face sa consider superioara o anume parte din conflictul dat mai sus.
Ma simt trist pentru ei. Trist ca nu pot sa ii fac sa inteleaga.

Asociez tot mai mult ganduri cu versuri din cantece, de la Luna Amara majoritar.

Deci imi plac tot mai mult.

Nu aleg sa "decartez" asupra celorlalti sentimentele negative.
Fac insa incercarea sa converg, impreuna, asupra esentialului si asupra ropotelor din suflet, antrenate de perceptia individuala a faptului.
Simt ca asa, prin o incercare comuna de intelegere, survine posibilitatea impacarii.

E atata rau scuipat in mod decadent de oameni si atat de mult poate sa fie atenuat.
Dar sunt doar unul. Si nu stiu daca ce fac e corect sau daca pot sa ajut si pe altcineva.

Sticla fara fund e frica.

Frica infirmata inca de nimeni.

Revin deci la ideea mea de illo tempore sufletesc: ma simt singur.

As invalida acum, senin: sunt singur.

Apoi as generaliza.

Atat, deocamdata.

Eu, mie

Ganduri vin si pleaca.

Tot ce le-a ramas gandurilor e sa ma innegreasca. Atat mai e cu putinta. Pot sa gasesc altfel, dupa ce stau si le ascult?

Sunt voci printre stropi imbaxiti si opaci de ratiune. Voci care cu emfaza rapace ma fura.

Ca nu pot sa ma sinucid e adevarat. E o fapta ce nu ma dezleaga doar pe mine. Ce doresc e, pe de alta parte, ca odata cu mine sa se sfarseasca tot. E un gand ce imi aduce confort. Alinarea ca asa ar fi totul mai bine. Mai bun, mai fericit, mai adevarat. Asa nimic nu s-ar impotrivi in contra a nimic.

Nu am crezul ca am sa recapat vreodata sanatatea mentala, daca se poate spune ca a fost mai buna. Simt ca am ajuns prea departe. Poate ca o parte din mine nici nu vrea. In fapt, asa e; e un confort in nodurile astea de ganduri. Un confort vascos si promiscuu aproape, ce nu ar trebui simtit.

Oare ce imi ramane?

Incerc, dar nu incerc ce trebuie.

Fie e ce trebuie, insa nu reuseste, ori pentru ca "nu se numeste ca am incercat" ori din alt motiv.

Ramane deci speranta. De partea echivocului daca are sau nu fond. Nici nu ar fi posibil sa stiu.

Doar inca simt.

O simt.

Ce nota optimista. Nu e chiar dorita.



Edit, la scurt timp dupa, care intregeste:

Cantecel: Luna Amara - In Valuri Ard