Sunt slab; imi lipseste vointa.
Nu ma decid ce vreau; ma complac in imaturitate si nu accept lumea.
Rar am consolare.
Cu toate astea, sunt momente in care ma simt viu, momente in care imi place sa traiesc...
...desi nu iau un partial si sunt zdruncinat intreaga zi, desi sunt desolat si imi vine sa torn pe gat alcool, desi nu am reusit sa ma mobilizez si sa ma apuc de invatat, desi sunt atat de in urma cu materia, desi mi se pare ca nu am sa fac absolut nimic in viata.
Ies noaptea afara si imbratisez singuratatea, frigul, muzica din casti, linistea... si uneori imi place... imi imprima chiar gandul ca viata merita traita, pentru frumos.
Toate astea cand "eu" e un amestec de lipsa de vointa, lasitate, instabilitate, ganduri desolante; amestec ce urmeaza dansul epileptic al planului meu afectiv.
Fiinta mea e patetica intr-adevar. Cum altfel cand tot ce fac e sa cad?
Sa fii om e cu adevarat o existenta blestemata.
Am in mine o ura mocnita, pentru tot. Imi spune ca tot merita sa arda.