Prima cercetare

Nu e vorba de prima cercetare, ci doar de cea dintâi numerotată.

Mintea mea fuge mult prea repede ca să pot să abordez toate temele la care mă gândesc, aşa că o să dezvolt spontan.

Mă uit la mine, dar văd în ceaţă. Sclipesc simpatic apoi primele gânduri: sunt instabil emoţional; starea către care tind natural e tristeţea; nu îmi cunosc interesele; nu simt ca aparţin unui loc anume; vocaţia mea e încă neexistentă.

Mi se întâmplă să vizualizez uneori ideea esenţei mele; ce văd e ca un amestec de clătite făcut cu apă: fără consistenţă, curgând peste tot şi din care, după ce se supune flăcării, nu rămâne mult. Aleg, din păcate, din fericire, să nu intru în foc; aleg să fiu zgură.

În întinderea aceleiaşi idei, mă opresc uneori şi mă întreb dacă ce fac e bine. Până la urmă, ceea ce simt e ceea ce mă ghidează. Sunt deci, cu un motiv aici sau lumea mea se desfăşoară doar ca resort al instabilităţii mele?

Anul 2, politehnica, “viitor inginer”. În acelasi timp, la fel de străin ca la început. Poate trebuia să aleg filosofia sau altceva, aşa sună veşnicul regret al negăsirii de sine. Încă prezent.

Continui, totuşi. “Trebuie.” aş putea să spun, dar e mai mult de atât; decizia mea e luată şi vreau să nu mă depărtez de calea aleasă. Văd în modul ăsta de gândire o şansă să găsesc în final ce caut, chiar dacă e ingineria, chiar dacă nu. Să nu mai vorbim de obligaţia pe care o am.

Recent creşte numărul de persoane pe care nu vreau să le dezamăgesc.

Frica. O discuţie interesantă promisă cuiva şi mai interesant.

Un plonjon. Mâinile înainte, dar ochii închişi. Oricum e întuneric, îmi zic.

dar dacă nu? oare odată cu flacăra ard şi eu? dacă, până la urmă, nu sunt cenuşă?

frică să trăiesc?

Marius Manole spune într-un interviu că uneori nu trăieşte, ci se observă trăind; e momentul în care actorul din el răsare şi subjugă fiinţa, folosindu-se de ea ca să privească, pentru simpla sa plăcere, pentru experienţă, pentru propriul folos.

Asta e ce şi eu simt uneori. Trăiesc exteriorizat de sine, observându-mă. Poate e doar un rest de gândire insalubră şi fac totul să pară mult prea complicat.

Am spus cu mult timp în urmă, şi încă spun, că mă asemăn unui observator. În folosul cui însă exist aşa? Mi s-ar părea absurd să spun al meu. Nu văd ce am de câştigat.

Îmi spun că multe trăsături de-ale mele sunt formate ca şi barieră şi aparţin de un sistem interior de apărare. De ce îmi trebuie asa ceva sau cum am ajuns să îl edific rămâne o enigmă.

poate frica; poate durerea; poate neputinţa de a accepta lumea...

...e tare greu să accepţi...

Aş dori să exagerez când spun că starea naturală, la care invariabil revin din nou şi din nou, e una de tristeţe; dar, totuşi, lumea rareori e altfel decât tristă... deşi asta poate e doar pentru mine.

urăsc să fiu slab, să mă simt slab, să par slab... şi nu îmi dau seama dacă sunt sau nu. Pare că sunt.

Sunt slab pentru că nu lupt cât să mă înving. Sunt slab pentru că nu accept. Sunt slab pentru că nu mă opun îndeajuns de tare mie însumi.

sunt slab pentru că nu sunt prieten cu mine

nu doresc de fapt nimanui să citească ce scriu; cum am zis de atâtea ori, nici măcar eu nu mă citesc; sunt prea slab ca să o fac, nu?

oripilat de solitudine, înspăimântat de viaţă şi prea anxios ca să o trăiesc

şi mi se va cere să îmi fiu prieten; o să accept, dar o să pot?

Pentru un om ca şi mine nu trebuie simţită milă. Nu trebuie nici exprimată mirare; ceea ce sunt eu e ceea ce am reuşit să plămădesc din mine. Am avut cred destul lut, dar a fost îndeajuns curaj?

frică, slăbiciune, aparent se găsesc în toţi; nu am intrebat încă ce nu îi place la ea... aş fi nevoit să răspund şi eu apoi şi nu îmi place să ma arăt aşa cum mă văd

Dacă mă zbat iluzoriu?

Dacă singurul obstacol pe care trebuie să îl trec sunt de fapt eu?

nu frica, ci eu

până la urmă, nu eu sunt frica? înfricoşător e doar să te gândeşti... la a fi prieten cu frica

Din gânduri rămân grimase exprimate rigid şi pedant pe un blog. Îmi aduc apoi aminte că ăsta era scopul, de asta scriu aici. Nu e cât de calitativ ar trebui ca să merite să apară în pagini de carte. Nu e nici destul de coerent cât să mă ajute să trec de îngrijorări. E scris aici ca să rămână uitat.

...încep să mă urăsc şi pentru blogul ăsta; ar trebui să depun mult mai mult efort aici, nu să scriu degeaba

Şi aşa se întâmplă că încă o dată gândirea mea apucă direcţia greşită... ar trebui deci să mă opresc şi să reconsider.