Stop?

Citesc Camus, aştept să intru la ora pe care vreau să o recuperez la analiză. Am de aşteptat o oră şi ceva şi nu pot(nu prea vreau) să lucrez ceva pentru facultate.

Mitul lui Sisif. Aproape o treime citit.

Ridic ochii din carte şi mă distanțez de realitate. Un gând:

"Stop. Nu asta e viața mea."

Un gând amuzant, venit din părți necunoscute. Ademenit însă de altele, de dinainte:

"Jumătate din studenții de aici termină facultatea şi iau licența. Din ei, jumătate o fac degeaba."

Ăsta să fiu eu?
Mai am 30 de minute şi merg să recuperez materia pentru restanță.
Cât de mult se leagă viața mea?
Cât de mult trebuie să se lege?

Probabil e ceva neînregulă cu mine, dar oamenii mi se par proşti. Mai ales ăştia de aici.

Bleh.
Vreau să zic că e nasol să fii normie.
Dar să fii normie aici înseamnă să ai o viață mai bună poate decât aia spre care mă îndrept eu uneori.
Aşa că afirmația e o eschivă. Îmi justifică faptul că nu pot să fiu mai bun decât sunt deja.
Adică să fac lucruri normale, simple. Să ajung la timp, să îmi fac temele la timp, să lucrez pentru parțialele care o sā vină, să vin la ore, să mă apuc pur şi simplu de ceva, fără să îmi fugă mintea la lucruri, la filosofie, la idei, la orice; sau să mă apuc pur şi simplu.

Care ar fi deci viața mea?
Nu ştiu unde să încadrez gânduri ca "stop".
Cum alegi ce să fii, deci?

Nu ştiu; deocamdată continui să citesc, mai sunt 15 minute.
Continui şi sper, dar speranța e oarbă.

Oare ea ce ar scrie?