A treia cercetare

Oamenii discută în modele perfecte; pare că altfel nu se poate. E necesar pentru înţelegerea ideii ca aceasta să fie împlinită, plină, omogenă.

Cum nu e posibilă comunicarea fără rest, de altfel.

Pe acelaşi fir al ideii, e posibil să trăieşti viaţa fără rest?

Să gândeşti viaţa, fără rest?

Cea mai "adevărată" cale de a trăi rămâne, poate, a simţi.

"Obiectul" (haha) eşti, natural, tu.

Astfel se explică, ca perfect normal, egoismul, dar şi singuratatea în care de fapt existăm, fara a avea de ales.

Alergăm şi alerg şi nu accept, deci sunt încă imatur, perspectiva mea apărand drept copilărească.

Degeaba caut. Ce trebuie făcut este să accept; să mă schimb.

La fel de bine pot, însă, să accept orice. Ce destin stigmat pare că am.

Poate ăa nu vreau să trăiesc. Îmi caut salvarea, însă nu există aşa ceva. Doar prin Dumnezeu poţi să o găseşti, cu adevărat. Se mai găseşte şi în sine, dar puţini au curajul de a-şi asuma modul ăsta de a trăi (e nevoie de indârjire ca să te lipsesti de simpatie). De adăugat ca al doilea tip de salvare e, de fapt, doar parţială.

Atâta vorbă, atâta bătaie de cap... pentru ce?

sunt viu, trăiesc...

încă viu, încă simt, cum aş putea să renunţ la aşa ceva... însă uneori îmi e aşa de greu să trec peste ce simt

să creşti... înseamnă aici să găsesc de fiecare dată puterea să trec peste

cultul meu e, poate, de fapt, pentru a simţi... şi de asta mă revolt când mi se pare că alţii(sau eu) trăiesc simţind „greşit”, fără autenticitate, trăiri ce pornesc din lucruri nepotrivite, nu îndeajuns de măreţe pentru capacitatea omului

gândind aşa, cine ştie cât mai e până devin religios, însă sunt destul de sceptic (deşi parcă se mulează binişor pe mine matricea religioasă)

Ce am, deci, de făcut, este să accept. În încercarea asta, o să folosesc mai intens blogul(perioada care urmează). Ar fi utilă o evidenţă a ceea ce se întâmplă şi aşa aş putea să evaluez efortul depus.

cuvintele ca şi „a creşte” sau „a accepta” mă lasă, parcă, cu un gol; de ce simt că pierd ceva, urmându-le calea?

şi asta trebuie să accept

ca înainte, închei cu nişte muzică; să zicem specifică atmosferei lăsate în mine de ce e scris

Alternosfera – Mariane Flori

https://www.youtube.com/watch?v=kq9ZzRMBc6g

Flyleaf – All around me (acoustic); varianta acustică, deşi poate prea dramatică, are ceva aparte

https://www.youtube.com/watch?v=gLcinlnTJ9g

A doua cercetare

Lume amuzanta

Fundatie din singuratate si frica; asa incepe tot

Dumnezeu e singur, omul dupa asemanare; ambii vor sa creeze

Pornesti de la singuratate; de aici vine nevoia de apropiere

Urmeaza apropierea; de aici incep binele si raul

Cursul lumii, urmat de bine; in sens opus e raul

Ciudat cum, asa, omul pare ca are un dar, la fel ca si creatorul: incalzeste o lume rece, doar pentru a creste. Nobil, se poate spune, insa e “bine”, asta e drumul

Cand cineva anume admira o planta, poate la fel de bine (si chiar mai mult) sa ramana uimit in fata omului, desi e evident ca lucrurile scaleaza. Ce vegetatia face “din nimic”, pentru a supravietui, e asemanator cu ce infaptuim noi (desi la un nivel de complexitate mai ridicat).

Sa traiesti, sa speri, sa iubesti ar fi, deci, admirabil

Desigur, asta e doar o perspectiva; poti la fel de bine spune “ce altceva ramane de facut?” moartea? Pare o alegere ciudata

Este insa o diferenta: in primul caz omul porneste sa unifice din proprie initiativa, pe cand in cel din urma el este fortat

E comparatia dintre doua ganduri, unul liber, altul ingradit

Oare asa sunt si filosofiile pe care ipotezele le presupun?

Dar posibil mi se pare ca acelasi om sa le gandeasca pe amandoua; fapt curios?

Poate ca e, de fapt, nevoie de amandoua; nu putem fii constanti, incat sunt necesare pe rand, in momente diferite (sau poate nu necesare, cat exista o tendinta de a folosi modelul de gandire intr-o anumita situatie)

Ce scriu pare ca a fost scris de atatea ori, doar ca prin cuvinte diferite

“Cu prostii din astea imi mai pierd si eu timpul” haha, frumos om

Gandit inutil si timp pierdut sa fie, deci, ce scriu acum?

Nu pot sa zic ca stiu.

-adaug si diacritice, poate-

"ugh"

Vreau să mă scutur de haine, să mă scutur de păr, să mă scutur de unghii şi de piele; să mă scutur de tot, de muşchi, de oase... aşa, poate, am să mă scutur şi de strânsoarea ce mă ţine în piept.

Să ard, să ardă şi apoi să plâng.

Foarte rar ceea ce visez mă afectează într-atât ca de data asta. Cred că am văzut unul din lucrurile care m-ar durea cel mai mult. Cred că ar fi şi prima dată când nu am rezistat să văd ceea ce îmi era în faţă şi, în schimb, m-am trezit. M-am trezit şi voiam sa plâng.

___________________________________________________________________________

Şi iar mă balansez între dorinţa de uitare şi lupta necesară ca să rezist vieţii. Mereu mă întreb când o să se termine şi dacă aşa va fi mereu. Felul meu de a fi îmi stigmatizează viaţa. Am perioade în care gândul la suicid mă străbate aşa de des. Poate că sunt deja un om pierdut. Dacă toate se fac la timpul lor, nu ar fi trebuit să îmi găsesc un scop până acum? Simt că nu a rămas prea mult pentru mine.

___________________________________________________________________________

Fiind tânăr, doreşti a vedea lucruri ideale. Văzând că sunt cu greu posibile, doreşti apoi a vedea lucruri bune.

Sunt tânăr şi ce văd în jur e rău. Pe cei mai mulţi asta îi împinge, încet, spre ignoranţă faţă de subiect, urmând o reorientare spre altceva, mulţumitor.

În aria politicii, aplicând modelul de mai sus, vedem că, astfel, nu există o tendinţă evidentă spre progres, mulţi alegând să ignore. Personal, văd o situaţie desolantă şi mă aduce la o densitate mai mare de gânduri suicidale. E evident o abordare greşită, atât a mea, cât şi cea care alege să întoarcă capul spre ceva mai bun, mulţumitor, sau să închidă ochii.

Timpul e aşa un duşman crâncen şi viaţa e aşă stingheră.

*Poate am să adaug paragrafe textului deja existent; e compus deja din 3 fragmente scrise în momente diferite.

___________________________________________________________________________

mă uit înspre viaţa mea şi simt frică.

Într-un fel as prefera să mă sinucid decât să trăiesc; de ce oare?

poate pentru că nu pot să profit de ocazii; sunt mediocru; nu “vreau”; nu am voinţă; intru mult prea uşor şi mă afecteazăprea mut stări de desolare; nu am putut să îmi urmez potenţialul; poate că nici nu am potenţial; sunt static şi vlăguit; e o frică nebuna; sunt singur;  ideea de destin mă secătuieşte pentru că mă gândesc că sunt făcut să ajung o ratare; nu fac nimic; nu sunt bun la aproape nimic pentru că poate nici nu încerc; cine ştie dacă nu o să trebuiască să repet anul,chiar... şi pentru ce? de ce sunt aici? unde e ceea ce mă încântă? visul meu? nu vreau să mai văd nimic... însă ştiu că nu e aşa uşor să termini cu tot... şi că mâine trebuie să o iau de la capăt... e o frică nebună... o frică de responsabilitate, poate... o frică de mine... astea sunt zilele în care nu vreau să dorm... ce naiv – ziua de mâine vine oricum

ducă-se ziua-n noapte...

să nu văd... nimic...

[Lună amară – viu]