Unu? Doi?

Adaug la colecţia de poezii ceva ce am scris puţin mai înainte, dar pe care nu l-am pus aici imediat după.

Este personal, cu parfum ce aduce a miere;

este şi vărgat

Unu? Doi?

Pietre-ncinse trag de aer

Ca aproapele de noi

E distanţa punct sau dreaptă?

Unu? Doi?

Şi nesocotit, îmi caut

O bucată de dreptate

Şi cu mâna-mi, lină rază,

Simt doar lut.

Dans aritmic între planuri;

Oxigen încins, răsuflat în noi.

Dulce plumb simţim cum cade...

Din tranşee au ieşit doar doi.

Se topesc, umplând, în mine

Sare, foc şi dor

Şi deodată eşti un tumult...

Eşti un nor...

Loc

Urmeaza sa completez cu diacritice  si sa adaug o mica descriere.



In fata? coridor. Astept.

Lumina alba si neon: sunt palid.
Dar la lumina alba
ochii
se adapteaza doar in purgatoriu.

Dupa un model exact, cu 4 colturi,
e generat timpul.
e generata gresia.
e generat patratul timpului si al gresiei.
Doar aici poti sa stai si sa nu se intample nimic
Pe coridor.

In timp ce astept, sticla groasa transpira opac.
E ca noi: unde nu vrem sa vedem crestem un geam.
si cand privesti, el nu priveste inapoi
si nici inainte

Picioare lungi, prea subtiri, pe avizier masiv
Ce e inauntru e clar: vrem sa vedem
note, situatii
declaratii, tabele
prinse si aruncate si atarnand
in dezordine; gemuletul e deschis.

aerul nedorit
spatiul nedorit e tras intr-un ventilator
Nu aruncat in afara... ci ingropat inauntru.
ce bine ca functioneaza continuu
cine ar vrea "sa se inece la mal"?

In jur. Pare ca toate sunt ca noi
dar nu ii vad pe noi

asta sunt eu
si
asta e coridorul
Singurul loc unde poti sa stai toata viata
inauntru

Disparitatea vietii mele

Sunt prea sensibil. Sufar prea mult.

Sunt slab; imi lipseste vointa.

Nu ma decid ce vreau; ma complac in imaturitate si nu accept lumea.

Rar am consolare.

Cu toate astea, sunt momente in care ma simt viu, momente in care imi place sa traiesc...

...desi nu iau un partial si sunt zdruncinat intreaga zi, desi sunt desolat si imi vine sa torn pe gat alcool, desi nu am reusit sa ma mobilizez si sa ma apuc de invatat, desi sunt atat de in urma cu materia, desi mi se pare ca nu am sa fac absolut nimic in viata.

Ies noaptea afara si imbratisez singuratatea, frigul, muzica din casti, linistea... si uneori imi place... imi imprima chiar gandul ca viata merita traita, pentru frumos.

Toate astea cand "eu" e un amestec de lipsa de vointa, lasitate, instabilitate, ganduri desolante; amestec ce urmeaza dansul epileptic al planului meu afectiv.

Fiinta mea e patetica intr-adevar. Cum altfel cand tot ce fac e sa cad?

Sa fii om e cu adevarat o existenta blestemata.

Am in mine o ura mocnita, pentru tot. Imi spune ca tot merita sa arda.

Stop?

Citesc Camus, aştept să intru la ora pe care vreau să o recuperez la analiză. Am de aşteptat o oră şi ceva şi nu pot(nu prea vreau) să lucrez ceva pentru facultate.

Mitul lui Sisif. Aproape o treime citit.

Ridic ochii din carte şi mă distanțez de realitate. Un gând:

"Stop. Nu asta e viața mea."

Un gând amuzant, venit din părți necunoscute. Ademenit însă de altele, de dinainte:

"Jumătate din studenții de aici termină facultatea şi iau licența. Din ei, jumătate o fac degeaba."

Ăsta să fiu eu?
Mai am 30 de minute şi merg să recuperez materia pentru restanță.
Cât de mult se leagă viața mea?
Cât de mult trebuie să se lege?

Probabil e ceva neînregulă cu mine, dar oamenii mi se par proşti. Mai ales ăştia de aici.

Bleh.
Vreau să zic că e nasol să fii normie.
Dar să fii normie aici înseamnă să ai o viață mai bună poate decât aia spre care mă îndrept eu uneori.
Aşa că afirmația e o eschivă. Îmi justifică faptul că nu pot să fiu mai bun decât sunt deja.
Adică să fac lucruri normale, simple. Să ajung la timp, să îmi fac temele la timp, să lucrez pentru parțialele care o sā vină, să vin la ore, să mă apuc pur şi simplu de ceva, fără să îmi fugă mintea la lucruri, la filosofie, la idei, la orice; sau să mă apuc pur şi simplu.

Care ar fi deci viața mea?
Nu ştiu unde să încadrez gânduri ca "stop".
Cum alegi ce să fii, deci?

Nu ştiu; deocamdată continui să citesc, mai sunt 15 minute.
Continui şi sper, dar speranța e oarbă.

Oare ea ce ar scrie?

"țesut şi calciu"

Nu am răbdarea să aştept şi să îmi revizuiesc poeziile. Asta e pusă aici după ce a fost scrisă, azi. Poate că, odată cu timpul, o să le gândesc mai mult.

Şi nu mi-au trebuit nu ştiu câte "tabere de poezie" ca să o scriu.

E încă o încercare stilistică.

ţesut şi calciu

A te îndrăgosti e a privi o claviculă
cum te uiți lung şi în lungimea ei albă se pierde esența:
claviculă albă în priviri dispersate.


Am văzut că orice corp e ca un ochi:
nu atât ochii, cât ochiul;
Cum altfel am închide în noi privirea rațiunii,
fără să ne împiedicăm de "eu"?


Eu şi tu, dar tu fără de eu...

eu e doar ce e al meu.
Şi nu vezi când stai picior peste picior
tot ce poți atunci să faci e
să te uiți înăuntru

Ce bucurie pe suflet dacă
ar putea şi el
să stea
picior
peste picior.


Când omul a devenit om
A putut să vadă şi dragostea

şi s-au privit în ochi, ruşinându-se de ce sunt
şi aşa privirea
a căzut
Pe claviculă.


Alb adunat cu alb şi linii fine

şi oasele noastre suntem tot noi
dar le strivim - şi pe noi

un noi in-vitro,
țintuit de muşchi


în om albul nu e alb pentru că

atunci când privim
Ce ne înconjoară e foaie; şi ochiul
fără reper
corp fără os

Claviculă fină pe corp noduros.

se-nmoaie.

Paradigma mea

-nu am destule fonturi in prostia asta de editor de la blogger, asa ca pana gasesc o solutie(daca exista) o sa las asta ca fiind formatul standard al scrisului(cred) ...hhh... imi vreau calibri-ul inapoi-

Îi examinez, observ pe ceilalţi şi astfel încerc eu însumi să mă văd. E un motiv prezent la mine de mult timp.

Azi m-am văzut şi am simţit un gol în stomac şi senzaţie difuză de paralizie.

Mi-a fost şi îmi e frică.

Aş vrea ca următoarea dată să pun aici ce cred şi cum simt eu că sunt. Crezurile prinse la rădăcină în caracterul meu, în persoana mea.

pare că va exista o persoana care să ştie mai multe despre mine decât oricine altcineva până acum; aproape că s-a şi întâmplat (pe cine păcălesc eu, nu am mai vorbit aşa de deschis până acum cu cineva)

Mă simt puţin vinovat pentru asta şi de aici decizia să pun şi pe blog. Măcar atât de la cineva fără de ancoră.

fără de ancoră

e şi vorba de înţelegere; ar trebui să descui gândul că doar eu mă pot înţelege?

dar tot pare prea ideal; îmi dă speranţă... e tare curios

să fie ăsta drumul înspre schimbare?

am crezut aşa mult că sunt singur şi depresiv că a rămas gravat în vene... încât sângele să-mi curgă după aceeaşi paradigmă, după acelaşi model, prin aceleaşi canale

se zice că dragostea vindecă, că dragostea te face să accepţi, nu ştiu cât e adevărat

e însă gust metalic în coincidenţa asta... îmi place fascinaţia pentru vene...

le atinge ca şi cum ar vrea să mă întregească

hollow

şi scobit pe dinăuntru pot să împrăştii căldură...

mi se pare încă adevărat, nu e ceva ce se întâmplă ca prin magie; să te umplii iar necesită timp, trudă şi speranţă... şi mă gândesc acum că am o şansă

trebuie însă să încep, niciodată nu îmi pare că încerc cu adevărat

aşa de diferiţi, chiar de la bază; acum mă simt ca un nimeni, în comparaţie... m-am gândit azi că la mine nu există matricea necesară ca să exist ca şi ceilalţi

îmi e frică de legături prea strânse... şi toată treaba asta o să îmi stea pe suflet ca o garotă

dar o las :)

să simţi e aşa bine; am fost azi cu puloverul la facultate şi era cald, dar începe să îmi placă puţin mai mult căldura

Lună Amară – Transitions

îmi place tare mult acum(cântecul), deşi în post e un spectru întreg de simţiri şi unele sunt mai optimiste decât plănuiam la început

dar hei

Privire de foc, pleoape de cupru

Nişte imagini, umbre, câteva înlănțuiri estetice - o încercare




Picătură-
cuvânt
Ca dalta în soare în jos
metalul şi foile-undă se sting murmurând
Litere-stropi se consumă arzând
La buză grea apă se-aşează
în stază

Înghețul e jos


Văpăi timid
o clipă şi tot se retrage
Când pe brazdă din germeni seva se-ndoaie
Şi se-ntoarce spre zid

picaj
şi pâine-nmuiată de soare
Cum să ştii ce eşti când cazi şi nimic nu te doare?

Omolog
îmi stoarce să beau
din milă de mine-mi întoarce pe frunte
spinii-mi cădeau


priveşte să vezi
zic ei

...Privesc ca să pot
În tindă privirea
Din apă cuvânt
saltea e pieirea;
crescendo cuminte în praf şi lumină-n plămân
alveolele-umbră în dans sacadat
ca să-mi cânt

din aer, cu aer, să cânt

pe mine, cum sunt.

Gimnastica indreptarii sau ce nu trebuie sa uitam niciodata

Un îndreptar are un rol precis, pe care l-am ignorat pana acum. Cum spune şi numele, el îndreaptă. Slăvită deci fie intuiţia pentru ideea de a numi aşa blogul, iar blestemată prostia pentru ignoranţa de care am dat dovadă până acum.

Cum îndrepţi ceva? Prin încercarea de a inversa procesul prin care esenţa sa a fost deformată.

După un salt logic, ajungem la metoda prin care îndrepţi gândurile. Ce e necesar pentru asta? Cunoaşterea esenţei, apoi observarea felului în care a fost alterată şi desigur stabilirea unui procedeu de inversare.

Esenţa unui lucru e modelată de experienţă. Fără alte pedanterii, o să consider că esenţa sunt eu, iar totul este raportat la timp.

E de înţeles că nu las netratată idiosincrazia ce apare dacă introducem aici ideea de soartă. Aceasta nu condiţionează în niciun fel omul şi nu există ca o piedică în calea voinţei. Văd soarta ca fiind un cumul de experienţe, actualizat constant, odată cu fiecare suflare. O definiţie statistică şi poate inestetică, dar mă mulţumeşte deocamdată.

Din conjuncţiunea de mai sus se vede că omul îşi poate modifica esenţa.

Cum aşa? După cum urmează: Omul posedă esenţă. Omul este capabil, prin liber arbitru, să decidă asupra experienţelor la care vrea să se supună. Reiese clar concluzia.

Concluzie care nu necesită argumentări pompoase sau artificii logice. Merită însă artificii. Reale.

Supunându-te la experienţe specifice, îţi poţi modela esenţa. Complicat mod de a spune că, urând, înveţi să urăşti, trăind, înveţi să trăieşti, iubind înveţi să iubeşti, nu?

Unora însă le trebuie mult timp şi multe lacrimi ca să îşi spele ochii şi să vadă.

Asta e îndreptarul meu de gânduri: un memento dedicat mie şi vieţii, o amintire constantă că înspre lumină se găseşte calea cea dreaptă.

Iartă-mă că te-am uitat, că a trecut atâta timp şi tot ce ţi-a fost dat să vezi a fost desolare, derelicţiune, însingurare şi ură; că am stat fără să fac nimic pentru mine şi că nu încerc să ne fac mai buni.

îndreptarul meu de gânduri sunt chiar eu;

“sticlă fără fund e frica” spune un cântec lipsit de speranţă; nimic mai adevărat, dar frica nu are ţintă.

În schimb, îţi îneacă văzul, plămânii, esenţa. Ne face să credem că aparţinem de altceva, să credem că suntem altcumva; ajungem să fim schelete înmuiate de pâclă.

Îmi trosnesc oasele spatelui şi ele continuă să stea drepte.

“găseşte-mi loc să nu mă pierzi/ şi calcă strâns pereţii verzi/ din noi” spune un cântec care îmi place tare mult.

Calc, deci, strâns şi îmi întind gândurile... şi ele continuă să stea drepte.

Cât de greu ne e uneori să vedem că suntem oameni.

NB: mersi pentru inspiraţie, însemni tare mult

vreau să am loc în mine pentru tot, să îmbrăţisez lumea şi să mă revărs în ea, cum ar spune poate şi un tânăr Cioran

Prima cercetare

Nu e vorba de prima cercetare, ci doar de cea dintâi numerotată.

Mintea mea fuge mult prea repede ca să pot să abordez toate temele la care mă gândesc, aşa că o să dezvolt spontan.

Mă uit la mine, dar văd în ceaţă. Sclipesc simpatic apoi primele gânduri: sunt instabil emoţional; starea către care tind natural e tristeţea; nu îmi cunosc interesele; nu simt ca aparţin unui loc anume; vocaţia mea e încă neexistentă.

Mi se întâmplă să vizualizez uneori ideea esenţei mele; ce văd e ca un amestec de clătite făcut cu apă: fără consistenţă, curgând peste tot şi din care, după ce se supune flăcării, nu rămâne mult. Aleg, din păcate, din fericire, să nu intru în foc; aleg să fiu zgură.

În întinderea aceleiaşi idei, mă opresc uneori şi mă întreb dacă ce fac e bine. Până la urmă, ceea ce simt e ceea ce mă ghidează. Sunt deci, cu un motiv aici sau lumea mea se desfăşoară doar ca resort al instabilităţii mele?

Anul 2, politehnica, “viitor inginer”. În acelasi timp, la fel de străin ca la început. Poate trebuia să aleg filosofia sau altceva, aşa sună veşnicul regret al negăsirii de sine. Încă prezent.

Continui, totuşi. “Trebuie.” aş putea să spun, dar e mai mult de atât; decizia mea e luată şi vreau să nu mă depărtez de calea aleasă. Văd în modul ăsta de gândire o şansă să găsesc în final ce caut, chiar dacă e ingineria, chiar dacă nu. Să nu mai vorbim de obligaţia pe care o am.

Recent creşte numărul de persoane pe care nu vreau să le dezamăgesc.

Frica. O discuţie interesantă promisă cuiva şi mai interesant.

Un plonjon. Mâinile înainte, dar ochii închişi. Oricum e întuneric, îmi zic.

dar dacă nu? oare odată cu flacăra ard şi eu? dacă, până la urmă, nu sunt cenuşă?

frică să trăiesc?

Marius Manole spune într-un interviu că uneori nu trăieşte, ci se observă trăind; e momentul în care actorul din el răsare şi subjugă fiinţa, folosindu-se de ea ca să privească, pentru simpla sa plăcere, pentru experienţă, pentru propriul folos.

Asta e ce şi eu simt uneori. Trăiesc exteriorizat de sine, observându-mă. Poate e doar un rest de gândire insalubră şi fac totul să pară mult prea complicat.

Am spus cu mult timp în urmă, şi încă spun, că mă asemăn unui observator. În folosul cui însă exist aşa? Mi s-ar părea absurd să spun al meu. Nu văd ce am de câştigat.

Îmi spun că multe trăsături de-ale mele sunt formate ca şi barieră şi aparţin de un sistem interior de apărare. De ce îmi trebuie asa ceva sau cum am ajuns să îl edific rămâne o enigmă.

poate frica; poate durerea; poate neputinţa de a accepta lumea...

...e tare greu să accepţi...

Aş dori să exagerez când spun că starea naturală, la care invariabil revin din nou şi din nou, e una de tristeţe; dar, totuşi, lumea rareori e altfel decât tristă... deşi asta poate e doar pentru mine.

urăsc să fiu slab, să mă simt slab, să par slab... şi nu îmi dau seama dacă sunt sau nu. Pare că sunt.

Sunt slab pentru că nu lupt cât să mă înving. Sunt slab pentru că nu accept. Sunt slab pentru că nu mă opun îndeajuns de tare mie însumi.

sunt slab pentru că nu sunt prieten cu mine

nu doresc de fapt nimanui să citească ce scriu; cum am zis de atâtea ori, nici măcar eu nu mă citesc; sunt prea slab ca să o fac, nu?

oripilat de solitudine, înspăimântat de viaţă şi prea anxios ca să o trăiesc

şi mi se va cere să îmi fiu prieten; o să accept, dar o să pot?

Pentru un om ca şi mine nu trebuie simţită milă. Nu trebuie nici exprimată mirare; ceea ce sunt eu e ceea ce am reuşit să plămădesc din mine. Am avut cred destul lut, dar a fost îndeajuns curaj?

frică, slăbiciune, aparent se găsesc în toţi; nu am intrebat încă ce nu îi place la ea... aş fi nevoit să răspund şi eu apoi şi nu îmi place să ma arăt aşa cum mă văd

Dacă mă zbat iluzoriu?

Dacă singurul obstacol pe care trebuie să îl trec sunt de fapt eu?

nu frica, ci eu

până la urmă, nu eu sunt frica? înfricoşător e doar să te gândeşti... la a fi prieten cu frica

Din gânduri rămân grimase exprimate rigid şi pedant pe un blog. Îmi aduc apoi aminte că ăsta era scopul, de asta scriu aici. Nu e cât de calitativ ar trebui ca să merite să apară în pagini de carte. Nu e nici destul de coerent cât să mă ajute să trec de îngrijorări. E scris aici ca să rămână uitat.

...încep să mă urăsc şi pentru blogul ăsta; ar trebui să depun mult mai mult efort aici, nu să scriu degeaba

Şi aşa se întâmplă că încă o dată gândirea mea apucă direcţia greşită... ar trebui deci să mă opresc şi să reconsider.

cazut in stari

Cum blogul a devenit mai mult un jurnal al starilor de rau pe care le-am avut, ma intreb ce am sa scriu in continuare aici si daca se merita sa ma arat si ca un alt fel de om.

ciudata intorsatura

Nu vreau si nu am sa ma intorc la ceea ce am fost acum un an.
Cred, insa, ca, in limita nesupusa exagerarilor, mereu voi putea privi in mine partea de care vreau sa scap acum.

partea pe care am aratat-o aici

Mi se pare esential sa tin aproape, inauntru, franturi dintr-un om toropit, dintr-un suflet fragmentat. Asa nu o sa uit niciodata ce am fost si nici ce cred ca inseamna natura umana.

ca un memento pe care il privesti trist si apoi zambesti; imi plac cel mai mult cred

Postarea asta e un fel de update. Ma gandesc in ce directie sa duc postarile si cum sa le fac putin mai consistente poate. Imi place sa scriu, pana la urma.

gandesc insa in atatea directii... nu cred ca e sanatos... clar nu e sanatos... poate si asta e un motiv pentru care am ajuns cum am ajuns

E totusi asa de greu sa te concentrezi cand exista atat de multe lucruri.

interese, informatii, date, domenii, oameni, oameni, oameni

fragmente, insa... atat pot sa fie, din pacate

dar trebuie sa accept sa traiesc in lumea in care traiesc...

Multa lipsa de maturitate
Stridente dungi de iresponsabilitate port in suflet

iresponsabilitate ca resort al unui spirit macinat

Dar trebuie sa accept, am vointa. Am tot ce imi trebuie si inca pe atat ca sa pot sa fiu mai bine. Asupra fluturarilor din mine am de reflectat mai putin.

Cine stie, in fond tot ce spun ar putea sa fie doar aberari emfatice.

incerc sa scap de frica

Multumesc ca citesti.
Imi multumesc ca scriu.
Sunt nesigur pe sinele ce ar citi ce scriu.

Acum, inainte. Nu pot sa uit asta. Nu vreau sa fiu slab.

De ascultat... LA - toti la fel poate
desi acum as prefera sa citesc versurile, asa cum sunt ele scrise pe album; imi suna mai putin trist si mai estetic

josh pan - thoughts on death

luna amara - unghii de drac

mai bine asta

prea multa luna amara, ma gandesc

Timp pierdut

A trecut un an. Se intelege masura cu care delimitez.

Inceputul a fost prost, la fel si sfarsitul. Sa nu mai vorbesc de ce ramane intre.

M-am simtit si ma simt mizerabil. Desolat aproape, pe parcurs.

Incep sa pun la indoiala corectitudinea a ceea ce gandesc sau a ceea ce am gandit in ultimele luni.
Incep sa ma vad intr-un mod barbar, cum fiintez penibil, fara sa progresez, cum ma pierd incet fara sa pot sa schimb ceva.
Incep sa ma resemnez ideii de trai inecat in derelictiune, suferind, trist, pasiv, plat, innebunit de singuratate si contorsionat in rationamente pesimiste. Pana cand am sa devin singur. Asta am surprins in gand, dorinta solitudinii. Doar asa ar functiona resortul sinuciderii. Dezlegat.
Incep sa cred ca nu am ceva ce ma face fericit. De "scop" obiectiv nu poate fi vorba, as fi orbit de naivitate daca as crede in asa ceva si inca nu sunt. Visele mele sunt amalgame bizare de intamplari fara sens. Visurile sunt obscure... sau asa ma mint.

Poate sunt un om slab.
Doborat de tot ce simt, incapabil de nimic.
Am fost candva capabil? Nu mai stiu. Ce stiu e ca dupa un an de facultate nu am ramas cu nimic bun. Timpul a fost insa un liant pentru ura, dezgust, emfaza, insingurare. Bogatii pe care nu prea as fi vrut sa le adun. Sau vreau...?

Simt ca pot sa cedez psihic in scurt timp. Simt ca nu mai vreau nimic, ca sunt saturat de lume si de mine insumi. Imi e greata.

Inca o sesiune facuta praf. Cu ce vointa pot sa recuperez toate astea?
Unde sa o caut? In mine? Nu vreau sa mai umblu acolo.

Orice fac imi adie stari mizere. Scriu aici lucruri goale care nici macar nu mai sunt rationamente.
In momente ca asta nu simt speranta intru nimic.
As vrea sa adun din mine o amintire fericita, o stare trecuta in care eram altfel.
Nu pot.
Ce e de facut si ce pot sa fac?
Cum sa ma schimb?
Prin ce forta?
Cum sa schimb facultatea dintr-o stare asa confuza?
Cum sa o continui pe asta...?
Simt ca am pierdut un an... ca e atat de steril pe cat poate fi... si ca urmare ca m-am pierdut pe mine.
Ce mai gap year.
Daca as fi vreun Cioran as putea sa transform oare toate astea in ceva rational? Insa nu sunt.

Alternosfera - Cad Fulgi