Place

Place


Front? A corridor. A wait.

Bleached light and neon: I'm pale.
but eyes
only adapt
to white light in only one place:
purgatory

After a 4 corner, rigurous model,
time is generated
floor tiles are generated
the square of both is generated.
Only here you can stay waiting for something to happen... and it ever won't.
In the corridor.

While i am waiting, opaque sweat permeates the thick glass.
We and it are alike: wherever it is we do not want to look... we grow a pane of glass
which, when stared into
doesn't stare back.
neither forth

Long, skinny legs strapped to the massive advisory board
It is clear what lies inside:
grades, reports - we want to see -
declarations, tables
sticked and thrown and dangling
in a mess;
the access window is open

the unwanted air
the unwanted space is pulled into a fan
Not thrown outside... but burrowed inside.
oh, what relief that it works without stopping
after all, who would want to drawn in shallow water?

Around. It seems everything resembles us
but this us I do not see

this is me
and
this is the corridor
The only place where you can stay inside
all your life

Motiv

Din din doua motive aflu sub mine valuri negre de frica:


ca nu stiu sa imi ascult inima
(si iata-ma pe un drum strain, simtindu-ma nemultumit, inaintand cu greu)


ca e prea tarziu pentru mine si inima a obosit sa vorbeasca



Ce cuvinte ciudate pentru "a vrea"; la fel de adevarat, insa, ca nu decizi cu intelectul in situatia de fata... si, pana la urma, cum sa il numim daca nu asa?
Se simte, mai mult decat orice... asa ca e vorba de inima.

Mostenirea lexicala nu e de luat in ras.


iar eu, acum?
e o mahnire nebuna

despre destin, despre infern

E aşa ciudat să scriu aici – părţile astea aproape că nu au vocaţie. Cu toate că încerc prin ele să cunosc lumea şi pe mine, rămân in principiu la fel (ceea ce ar însemna că drumul meu e oarecum diferit faţă de ăsta de acum, ca idee).

Încă mai caut o lume în care suntem buni şi implicaţi pentru ceilalţi

Încă mă gândesc că omorul în masă, realizat selectiv, e o idee bună

Încă văd că oamenii din jur sunt şi le place să rămână mici

Încă mă străduiesc să continui

Încă sunt singur

Încă sunt nemulţumit cu mine şi cu omul

Încă nu înteleg cum devin oamenii împăcaţi... e resemnare? e vârsta? e acceptare?

Încă nu accept; nu vreau; nu e pentru mine; mă gândesc că prefer mai degrabă să mor – deşi răspunsul ăsta e laş (deşi ce mulţumiri sunt de găsit într-o viaţă plină de mizerie? - până la urmă, ca să pot să îndur, o să mă afund în ceva, la fel cum fac toţi ceilalţi; dar, iar, nu am aşa de puţină empatie încât să tai nodurile cu care sunt legat)

Pentru om, nu există nimic care să merite, suntem pur şi simplu limitaţi de experienţă. Noi vrem. De ce trebuie să mă rezum la ce vreau? Nici măcar nu ştiu ce vreau, dacă trebuie să îmi limitez voinţa la lucrurile “posibile”. Sunt aşa de nefericite… trăiesc cu ele doar pentru că trebuie, nu pentru că le vreau. Folosim un vreau aşa de superficial…

Ce vreau eu…?

Ca lumea să ardă. Ca oamenii să îşi vadă visurile în afara persoanei lor, exact atât de sterpe pe cât sunt. Să nu existe control, dreptate, înţelegere. Cu atât mai puţin sistemele artificiale existente azi. Să fie furtună. Să se sufere. Să se piardă atât de mult, cât nici măcar nu realizai că poţi să pierzi.

Să trebuiască să adormi, după. Să trebuiască să dormi aşa cum eşti de fapt. Să îţi începi a doua zi, “noua aventură”, în continuarea celei de dinainte… Să simţi viaţa ca o bucată, nu ca secvenţe însufleţite de speranţă străvezie.

Ce ar fi, atunci?

S-ar întâmpla singurele lucruri care cu adevărat merită să fie împlinite.

Sinucidere în masă sau ridicare din cenuşă. Personal, am ajuns să gândesc că sunt la fel de mulţumit cu ambele. Asta merită omul. Nu amorţire prin confort, nu uitare. Nu o viaţă care s-a dus aşa cum a venit. NU.

infern

În mod evident, cred aceleaşi lucruri şi la nivel individual, adică aplicate mie. Doar că nu pot să îmi materializez complet filosofia: depind de oameni (sau cel puţin încă aşa cred)

Ce îi trebuie omului? Iad pentru o zi… sau pentru mai multe. Cât să înveţe. E oare corect să îl trăim selectiv?

Altfel? Altfel nu sunt decât o bucată de carne. O, dar o bucată foarte “funcţională”, desigur, însă asta nu anulează esenţa.

Şi atunci… atunci am să fiu aşa cum îmi permite esenţa… dacă reuşesc să şi vreau - altfel nu îmi rămân prea multe.

Gata cu căutările. Ăsta sunt eu.

Mă culc la 5, scriind asta, ca să mă trezesc la 8, să încerc să îmi recuperez viaţa.

oamenii nu plâng îndeajuns de mult

doar lacrimile şi căderea ne leagă şi în acelaşi timp ne dezleagă de pământ

Coma – Vezi

https://www.youtube.com/watch?v=lRsh3ImA1z0

foarte reuşit cântec

A treia cercetare

Oamenii discută în modele perfecte; pare că altfel nu se poate. E necesar pentru înţelegerea ideii ca aceasta să fie împlinită, plină, omogenă.

Cum nu e posibilă comunicarea fără rest, de altfel.

Pe acelaşi fir al ideii, e posibil să trăieşti viaţa fără rest?

Să gândeşti viaţa, fără rest?

Cea mai "adevărată" cale de a trăi rămâne, poate, a simţi.

"Obiectul" (haha) eşti, natural, tu.

Astfel se explică, ca perfect normal, egoismul, dar şi singuratatea în care de fapt existăm, fara a avea de ales.

Alergăm şi alerg şi nu accept, deci sunt încă imatur, perspectiva mea apărand drept copilărească.

Degeaba caut. Ce trebuie făcut este să accept; să mă schimb.

La fel de bine pot, însă, să accept orice. Ce destin stigmat pare că am.

Poate că nu vreau să trăiesc. Îmi caut salvarea, însă nu există aşa ceva. Doar prin Dumnezeu poţi să o găseşti, cu adevărat. Se mai găseşte şi în sine, dar puţini au curajul de a-şi asuma modul ăsta de a trăi (e nevoie de indârjire ca să te lipsesti de simpatie). De adăugat ca al doilea tip de salvare e, de fapt, doar parţială.

Atâta vorbă, atâta bătaie de cap... pentru ce?

sunt viu, trăiesc...

încă viu, încă simt, cum aş putea să renunţ la aşa ceva... însă uneori îmi e aşa de greu să trec peste ce simt

să creşti... înseamnă aici să găsesc de fiecare dată puterea să trec peste

cultul meu e, poate, de fapt, pentru a simţi... şi de asta mă revolt când mi se pare că alţii (sau eu) trăiesc simţind „greşit”, fără autenticitate, trăiri ce pornesc din lucruri nepotrivite, nu îndeajuns de măreţe pentru capacitatea omului

gândind aşa, cine ştie cât mai e până devin religios, însă sunt destul de sceptic (deşi parcă se mulează binişor pe mine matricea religioasă)

Ce am, deci, de făcut, este să accept. În încercarea asta, o să folosesc mai intens blogul (perioada care urmează). Ar fi utilă o evidenţă a ceea ce se întâmplă şi aşa aş putea să evaluez efortul depus.

cuvintele ca şi „a creşte” sau „a accepta” mă lasă, parcă, cu un gol; de ce simt că pierd ceva, urmându-le calea?

şi asta trebuie să accept

ca înainte, închei cu nişte muzică; să zicem specifică atmosferei lăsate în mine de ce e scris

Alternosfera – Mariane Flori

https://www.youtube.com/watch?v=kq9ZzRMBc6g

Flyleaf – All around me (acoustic); varianta acustică, deşi poate prea dramatică, are ceva aparte

https://www.youtube.com/watch?v=gLcinlnTJ9g

A doua cercetare

Lume amuzanta

Fundatie din singuratate si frica; asa incepe tot

Dumnezeu e singur, omul dupa asemanare; ambii vor sa creeze

Pornesti de la singuratate; de aici vine nevoia de apropiere

Urmeaza apropierea; de aici incep binele si raul

Cursul lumii, urmat de bine; in sens opus e raul

Ciudat cum, asa, omul pare ca are un dar, la fel ca si creatorul: incalzeste o lume rece, doar pentru a creste. Nobil, se poate spune, insa e “bine”, asta e drumul

Cand cineva anume admira o planta, poate la fel de bine (si chiar mai mult) sa ramana uimit in fata omului, desi e evident ca lucrurile scaleaza. Ce vegetatia face “din nimic”, pentru a supravietui, e asemanator cu ce infaptuim noi (desi la un nivel de complexitate mai ridicat).

Sa traiesti, sa speri, sa iubesti ar fi, deci, admirabil

Desigur, asta e doar o perspectiva; poti la fel de bine spune “ce altceva ramane de facut?” moartea? Pare o alegere ciudata

Este insa o diferenta: in primul caz omul porneste sa unifice din proprie initiativa, pe cand in cel din urma el este fortat

E comparatia dintre doua ganduri, unul liber, altul ingradit

Oare asa sunt si filosofiile pe care ipotezele le presupun?

Dar posibil mi se pare ca acelasi om sa le gandeasca pe amandoua; fapt curios?

Poate ca e, de fapt, nevoie de amandoua; nu putem fii constanti, incat sunt necesare pe rand, in momente diferite (sau poate nu necesare, cat exista o tendinta de a folosi modelul de gandire intr-o anumita situatie)

Ce scriu pare ca a fost scris de atatea ori, doar ca prin cuvinte diferite

“Cu prostii din astea imi mai pierd si eu timpul” haha, frumos om

Gandit inutil si timp pierdut sa fie, deci, ce scriu acum?

Nu pot sa zic ca stiu.

-adaug si diacritice, poate-

"ugh"

Vreau să mă scutur de haine, să mă scutur de păr, să mă scutur de unghii şi de piele; să mă scutur de tot, de muşchi, de oase... aşa, poate, am să mă scutur şi de strânsoarea ce mă ţine în piept.

Să ard, să ardă şi apoi să plâng.

Foarte rar ceea ce visez mă afectează într-atât ca de data asta. Cred că am văzut unul din lucrurile care m-ar durea cel mai mult. Cred că ar fi şi prima dată când nu am rezistat să văd ceea ce îmi era în faţă şi, în schimb, m-am trezit. M-am trezit şi voiam sa plâng.

___________________________________________________________________________

Şi iar mă balansez între dorinţa de uitare şi lupta necesară ca să rezist vieţii. Mereu mă întreb când o să se termine şi dacă aşa va fi mereu. Felul meu de a fi îmi stigmatizează viaţa. Am perioade în care gândul la suicid mă străbate aşa de des. Poate că sunt deja un om pierdut. Dacă toate se fac la timpul lor, nu ar fi trebuit să îmi găsesc un scop până acum? Simt că nu a rămas prea mult pentru mine.

___________________________________________________________________________

Fiind tânăr, doreşti a vedea lucruri ideale. Văzând că sunt cu greu posibile, doreşti apoi a vedea lucruri bune.

Sunt tânăr şi ce văd în jur e rău. Pe cei mai mulţi asta îi împinge, încet, spre ignoranţă faţă de subiect, urmând o reorientare spre altceva, mulţumitor.

În aria politicii, aplicând modelul de mai sus, vedem că, astfel, nu există o tendinţă evidentă spre progres, mulţi alegând să ignore. Personal, văd o situaţie desolantă şi mă aduce la o densitate mai mare de gânduri suicidale. E evident o abordare greşită, atât a mea, cât şi cea care alege să întoarcă capul spre ceva mai bun, mulţumitor, sau să închidă ochii.

Timpul e aşa un duşman crâncen şi viaţa e aşă stingheră.

*Poate am să adaug paragrafe textului deja existent; e compus deja din 3 fragmente scrise în momente diferite.

___________________________________________________________________________

mă uit înspre viaţa mea şi simt frică.

Într-un fel as prefera să mă sinucid decât să trăiesc; de ce oare?

poate pentru că nu pot să profit de ocazii; sunt mediocru; nu “vreau”; nu am voinţă; intru mult prea uşor şi mă afecteazăprea mut stări de desolare; nu am putut să îmi urmez potenţialul; poate că nici nu am potenţial; sunt static şi vlăguit; e o frică nebuna; sunt singur;  ideea de destin mă secătuieşte pentru că mă gândesc că sunt făcut să ajung o ratare; nu fac nimic; nu sunt bun la aproape nimic pentru că poate nici nu încerc; cine ştie dacă nu o să trebuiască să repet anul,chiar... şi pentru ce? de ce sunt aici? unde e ceea ce mă încântă? visul meu? nu vreau să mai văd nimic... însă ştiu că nu e aşa uşor să termini cu tot... şi că mâine trebuie să o iau de la capăt... e o frică nebună... o frică de responsabilitate, poate... o frică de mine... astea sunt zilele în care nu vreau să dorm... ce naiv – ziua de mâine vine oricum

ducă-se ziua-n noapte...

să nu văd... nimic...

[Lună amară – viu]

Unu? Doi?

Adaug la colecţia de poezii ceva ce am scris puţin mai înainte, dar pe care nu l-am pus aici imediat după.

Este personal, cu parfum ce aduce a miere;

este şi vărgat

Unu? Doi?

Pietre-ncinse trag de aer

Ca aproapele de noi

E distanţa punct sau dreaptă?

Unu? Doi?

Şi nesocotit, îmi caut

O bucată de dreptate

Şi cu mâna-mi, lină rază,

Simt doar lut.

Dans aritmic între planuri;

Oxigen încins, răsuflat în noi.

Dulce plumb simţim cum cade...

Din tranşee au ieşit doar doi.

Se topesc, umplând, în mine

Sare, foc şi dor

Şi deodată eşti un tumult...

Eşti un nor...

Loc

Urmeaza sa completez cu diacritice  si sa adaug o mica descriere.



In fata? coridor. Astept.

Lumina alba si neon: sunt palid.
Dar la lumina alba
ochii
se adapteaza doar in purgatoriu.

Dupa un model exact, cu 4 colturi,
e generat timpul.
e generata gresia.
e generat patratul timpului si al gresiei.
Doar aici poti sa stai si sa nu se intample nimic
Pe coridor.

In timp ce astept, sticla groasa transpira opac.
E ca noi: unde nu vrem sa vedem crestem un geam.
si cand privesti, el nu priveste inapoi
si nici inainte

Picioare lungi, prea subtiri, pe avizier masiv
Ce e inauntru e clar: vrem sa vedem
note, situatii
declaratii, tabele
prinse si aruncate si atarnand
in dezordine; gemuletul e deschis.

aerul nedorit
spatiul nedorit e tras intr-un ventilator
Nu aruncat in afara... ci ingropat inauntru.
ce bine ca functioneaza continuu
cine ar vrea "sa se inece la mal"?

In jur. Pare ca toate sunt ca noi
dar nu ii vad pe noi

asta sunt eu
si
asta e coridorul
Singurul loc unde poti sa stai toata viata
inauntru

Disparitatea vietii mele

Sunt prea sensibil. Sufar prea mult.

Sunt slab; imi lipseste vointa.

Nu ma decid ce vreau; ma complac in imaturitate si nu accept lumea.

Rar am consolare.

Cu toate astea, sunt momente in care ma simt viu, momente in care imi place sa traiesc...

...desi nu iau un partial si sunt zdruncinat intreaga zi, desi sunt desolat si imi vine sa torn pe gat alcool, desi nu am reusit sa ma mobilizez si sa ma apuc de invatat, desi sunt atat de in urma cu materia, desi mi se pare ca nu am sa fac absolut nimic in viata.

Ies noaptea afara si imbratisez singuratatea, frigul, muzica din casti, linistea... si uneori imi place... imi imprima chiar gandul ca viata merita traita, pentru frumos.

Toate astea cand "eu" e un amestec de lipsa de vointa, lasitate, instabilitate, ganduri desolante; amestec ce urmeaza dansul epileptic al planului meu afectiv.

Fiinta mea e patetica intr-adevar. Cum altfel cand tot ce fac e sa cad?

Sa fii om e cu adevarat o existenta blestemata.

Am in mine o ura mocnita, pentru tot. Imi spune ca tot merita sa arda.

Stop?

Citesc Camus, aştept să intru la ora pe care vreau să o recuperez la analiză. Am de aşteptat o oră şi ceva şi nu pot(nu prea vreau) să lucrez ceva pentru facultate.

Mitul lui Sisif. Aproape o treime citit.

Ridic ochii din carte şi mă distanțez de realitate. Un gând:

"Stop. Nu asta e viața mea."

Un gând amuzant, venit din părți necunoscute. Ademenit însă de altele, de dinainte:

"Jumătate din studenții de aici termină facultatea şi iau licența. Din ei, jumătate o fac degeaba."

Ăsta să fiu eu?
Mai am 30 de minute şi merg să recuperez materia pentru restanță.
Cât de mult se leagă viața mea?
Cât de mult trebuie să se lege?

Probabil e ceva neînregulă cu mine, dar oamenii mi se par proşti. Mai ales ăştia de aici.

Bleh.
Vreau să zic că e nasol să fii normie.
Dar să fii normie aici înseamnă să ai o viață mai bună poate decât aia spre care mă îndrept eu uneori.
Aşa că afirmația e o eschivă. Îmi justifică faptul că nu pot să fiu mai bun decât sunt deja.
Adică să fac lucruri normale, simple. Să ajung la timp, să îmi fac temele la timp, să lucrez pentru parțialele care o sā vină, să vin la ore, să mă apuc pur şi simplu de ceva, fără să îmi fugă mintea la lucruri, la filosofie, la idei, la orice; sau să mă apuc pur şi simplu.

Care ar fi deci viața mea?
Nu ştiu unde să încadrez gânduri ca "stop".
Cum alegi ce să fii, deci?

Nu ştiu; deocamdată continui să citesc, mai sunt 15 minute.
Continui şi sper, dar speranța e oarbă.

Oare ea ce ar scrie?

"țesut şi calciu"

Nu am răbdarea să aştept şi să îmi revizuiesc poeziile. Asta e pusă aici după ce a fost scrisă, azi. Poate că, odată cu timpul, o să le gândesc mai mult.

Şi nu mi-au trebuit nu ştiu câte "tabere de poezie" ca să o scriu.

E încă o încercare stilistică.

ţesut şi calciu

A te îndrăgosti e a privi o claviculă
cum te uiți lung şi în lungimea ei albă se pierde esența:
claviculă albă în priviri dispersate.


Am văzut că orice corp e ca un ochi:
nu atât ochii, cât ochiul;
Cum altfel am închide în noi privirea rațiunii,
fără să ne împiedicăm de "eu"?


Eu şi tu, dar tu fără de eu...

eu e doar ce e al meu.
Şi nu vezi când stai picior peste picior
tot ce poți atunci să faci e
să te uiți înăuntru

Ce bucurie pe suflet dacă
ar putea şi el
să stea
picior
peste picior.


Când omul a devenit om
A putut să vadă şi dragostea

şi s-au privit în ochi, ruşinându-se de ce sunt
şi aşa privirea
a căzut
Pe claviculă.


Alb adunat cu alb şi linii fine

şi oasele noastre suntem tot noi
dar le strivim - şi pe noi

un noi in-vitro,
țintuit de muşchi


în om albul nu e alb pentru că

atunci când privim
Ce ne înconjoară e foaie; şi ochiul
fără reper
corp fără os

Claviculă fină pe corp noduros.

se-nmoaie.