Oamenii
discută în modele perfecte; pare că altfel nu se poate. E necesar pentru
înţelegerea ideii ca aceasta să fie împlinită, plină, omogenă.
Cum nu e
posibilă comunicarea fără rest, de altfel.
Pe
acelaşi fir al ideii, e posibil să trăieşti viaţa fără rest?
Să
gândeşti viaţa, fără rest?
Cea mai
"adevărată" cale de a trăi rămâne, poate, a simţi.
"Obiectul"
(haha) eşti, natural, tu.
Astfel
se explică, ca perfect normal, egoismul, dar şi singuratatea în care de fapt
existăm, fara a avea de ales.
Alergăm
şi alerg şi nu accept, deci sunt încă imatur, perspectiva mea apărand drept
copilărească.
Degeaba
caut. Ce trebuie făcut este să accept; să mă schimb.
La fel
de bine pot, însă, să accept orice. Ce destin stigmat pare că am.
Poate ăa
nu vreau să trăiesc. Îmi caut salvarea, însă nu există aşa ceva. Doar prin
Dumnezeu poţi să o găseşti, cu adevărat. Se mai găseşte şi în sine, dar puţini
au curajul de a-şi asuma modul ăsta de a trăi (e nevoie de indârjire ca să te
lipsesti de simpatie). De adăugat ca al doilea tip de salvare e, de fapt, doar
parţială.
Atâta
vorbă, atâta bătaie de cap... pentru ce?
sunt viu,
trăiesc...
încă
viu, încă simt, cum aş putea să renunţ la aşa ceva... însă uneori îmi e aşa de
greu să trec peste ce simt
să
creşti... înseamnă aici să găsesc de fiecare dată puterea să trec peste
cultul
meu e, poate, de fapt, pentru a simţi... şi de asta mă revolt când mi se pare
că alţii(sau eu) trăiesc simţind „greşit”, fără autenticitate, trăiri ce
pornesc din lucruri nepotrivite, nu îndeajuns de măreţe pentru capacitatea
omului
gândind
aşa, cine ştie cât mai e până devin religios, însă sunt destul de sceptic (deşi
parcă se mulează binişor pe mine matricea religioasă)
Ce am,
deci, de făcut, este să accept. În încercarea asta, o să folosesc mai intens
blogul(perioada care urmează). Ar fi utilă o evidenţă a ceea ce se întâmplă şi
aşa aş putea să evaluez efortul depus.
cuvintele
ca şi „a creşte” sau „a accepta” mă lasă, parcă, cu un gol; de ce simt că pierd
ceva, urmându-le calea?
şi asta
trebuie să accept
ca înainte,
închei cu nişte muzică; să zicem specifică atmosferei lăsate în mine de ce e
scris
Alternosfera
– Mariane Flori
Flyleaf –
All around me (acoustic); varianta acustică, deşi poate prea dramatică, are
ceva aparte
https://www.youtube.com/watch?v=gLcinlnTJ9g
Câteodată ploile dorm în noi pentru că le ținem închise în sine.
RăspundețiȘtergereIar "afară " devenim doar o umbră, o prelungire, o extremitate...prea departe de "eu".
Atunci realizăm că drumul nostru e plin de pietre seci(toride dune sunt în față!),că nu putem mușca din zi și să îi simțim esența cum ne umple.
-Mă sufoc!
-Ne oprim.
-De ce?
"De ce nu pot ajunge la mine?-sunt un abis? "
"De ce mă simt amputat de propriile gânduri?-am nevoie de "carje "să exist? "
-Respiră adânc!
Potop!
Strig tare:Potop!
Apa să năvălească din mine!Căci salvarea nu va pica din vreun cer străin al lumii, ci de aici,din spirit, Eu Creez, Nu Accept!
Deci,Eu sunt tumult de viață!(fără rest)