Noapte prea plina, rest prea amplu de gandit in timp prea limitat. Nesomn.
Imi pare ca sunt pur si simplu inocent. Privesc cu inocenta oamenii. Am incredere. Imi lipseste sentimentul sau dorinta de a abea dreptate.
Simt ca eu vreau doar sa observ pareri.
Adevarul poate sa astepte. In fapt, se contureaza ca nefiind accesibil omului. Deci, greu de gravat ca ideal in firea mea impietrita.
Imi pare totul schimbator. Oamenii.
Se ascund dupa innodari adanci ale eului in timp ce nu se ascund de statistica cuprinzatoare a posibilitatilor, in mare nevizualizandu-le.
Doar sunt oameni. Suntem oameni. La ce m-am asteptat?
In final, idealurile spre care tindem fiinteaza si se destrama doar in vise. Dar speram.
Toti la fel, toti absorbiti, toti mintiti prea ordonat de noi insine, de un eu haotic, care promoveaza dezordinea universala spre a da forma unei continuitati.
Desi uneori viermii ce-i hranim sunt stinsi, iar aparenta ne transpune in lumina, cum stim ca totul e mai mult decat adevar preaplin de echivoc?
Sunt ars de nesomn, dar am tinut sa scriu. Probabil din crezul ca situatii ca astea sunt propice.
Probabil din gandul ca simt ca necesar, pentru mine.
Ce imi ramane sa mai cred cand tot ce mai am de observat sunt eu?
Nu stiu, iar raspunsul are sanse mari spre a ma infricosa.
Ma uimeste faptul cum lumea e in miscare.
Ma uimeste proprietatea imanenta a ei de a se mula. De a fi mulata.
E necesar sa simt nevoia de a o mula? De a ma mula dupa ea? De a ramane static?
Dulcea forma a nemiscarii nu apare pe cat de rar as vrea.
Miscarea implica degradare?
Nemiscarea?
Ambele?
Degradarea implica schimbare sau invers?
Obosit si confuz, ma opresc.
Nu stiu ce simt.
Nu stiu ce gandesc.
Dar nu pot sa dorm, imi e dat deci ca "noua mea aventura" sa nu se intample decat maine.
Azi, in schimb, am doar de indurat si povara altei zi. Asta si un deja-vu ambiguu, confuz.
Parca si alta data mi-au trecut prin fata aceiasi oameni.
Parca si alta data am scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu