Esecul constiintei

E de amintit aici sursa care a inspirat toata conjunctiunea sifonata care urmeaza: un conflict.

E legat de mine si fiecare parte crede ca dreptatea e a ei. Natural, o sa licitez mai bine nu doar pentru opiniile specifice(si ce implica ele) cu care tind sa fiu de acord in proportii mai mari, cat si in favoarea cui expune mai intregit.

Sufland la o parte ideea ca introducerea refuteaza restul ideilor(in sensul ca aleg sa construiesc tot dupa rezonanta pe care caracteristicile favorabile o produc in mine), continuam.

Recitesc si observ ca am degenerat de la intentiile originale. As lasa spus, totusi, ce s-a spus pana acum.

O sa fac alta incercare sa ma ridic in slavi.

In esenta, vad nodurile cu care sunt legat. Nu des fac incercari in a umbri punctele mele de plecare.

Imi place sa cred ca solicit aproape continuu orice incercare a mea de a fiinta cu o contraincercare, cu o urmare ce faciliteaza evaluarea si introspectia.

Ma face mai bun. Ma ajuta sa vad, prin mine, dincolo de mine.

Ca idee adiacenta, vazand nodurile si opunandu-ma lor ajung sa cunosc punctul de plecare al reflexelor intransigente ce imi solicita eul.

Ajungand la vedere, se descopera, iar dinauntrul le e in esenta(dupa cum cred eu) permeabil si transparent.

Cum actiunile provoaca reverberatii dupa masura a cat cantaresc, faptul de a incerca sa te vezi aduce responsabilitate.

E o responsabilitate care patrunde adanc in moralitatea eului si a truparii omenesti.

Vad oameni care nu cauta. Vad oameni care acuza. Vad oameni inopinati in ceea ce leaga.
Deci, oameni care nu vad. Care nu aleg sa dezlege. Care nu aleg sa deschida.

Asta ma face sa consider superioara o anume parte din conflictul dat mai sus.
Ma simt trist pentru ei. Trist ca nu pot sa ii fac sa inteleaga.

Asociez tot mai mult ganduri cu versuri din cantece, de la Luna Amara majoritar.

Deci imi plac tot mai mult.

Nu aleg sa "decartez" asupra celorlalti sentimentele negative.
Fac insa incercarea sa converg, impreuna, asupra esentialului si asupra ropotelor din suflet, antrenate de perceptia individuala a faptului.
Simt ca asa, prin o incercare comuna de intelegere, survine posibilitatea impacarii.

E atata rau scuipat in mod decadent de oameni si atat de mult poate sa fie atenuat.
Dar sunt doar unul. Si nu stiu daca ce fac e corect sau daca pot sa ajut si pe altcineva.

Sticla fara fund e frica.

Frica infirmata inca de nimeni.

Revin deci la ideea mea de illo tempore sufletesc: ma simt singur.

As invalida acum, senin: sunt singur.

Apoi as generaliza.

Atat, deocamdata.