Errai

clopotar de gânduri ratate

pe care te-am aruncat în hău

ai împietrit;

n-ai învins;

 

Am un regret uitat în coşul de pâine;

Când am întins mâna spre cer, atât am ajuns;

 

vine vara şi conştiința

mi-am turnat-o în beton

să n-o aud când plânge

răcoroasă idiosincrazie de sine;

 

tu, păstorul meu de greşeli

tu, care îmi strecori,

printre ațe iuți,

tot ce sunt.

 

Îți plimbi picioarele pe sub cerul meu

Şi eu pot doar să mă uit.

Cataipse

Şi simt că vreau să mă strâng, uneori
Ca pe-o podoabă din carne

Zvârlesc cu unghii în lut, uneori:
Un haos ce aproape-adoarme

O faptă-i un fluture-ntors uneori.
O sevă-ndoită de palme.

Să-ntreb mă scurge nisip, uneori
Inteligență...
străină...

Un veac îmi apare pe chip uneori
Cronografie
haină

Un strop îmi scap în abis uneori
Şi-l aud de departe

Un îngheț de frică-mi trezesc, uneori
şi îmi pică pe-o parte.

Mort după om

(da, volumul de poezii de Vasile Mihalache, vreau din ce în ce mai tare să o cumpăr după ce l-am văzut pe tip)

trec prin experienţă şi prea frecvent lucrurile îmi par scindate în înţeles, în scop. un ochi cât de puţin atent observă o trăsătură ciudată, comună în ceea ce omul construieşte: o stranie inerţie ce ignoră sensul.

de câte salturi e nevoie încât să afirmăm “eu exist ca întregul persoanei mele”? de unde pleacă toată încrederea unsă binevoitor pe buzele oricui îşi rosteşte acest “adevăr”?

într-adevăr, aşa o premiză e rar atacată, însă când se pune problema în mod ştiinţific, poate că axiomele “existenţei” “sinelui” trebuie cel puţin aduse în discuţie.

scopul aici nu e să prezint o argumentaţie şi nici să impun obiectivitatea unui anumit punct de vedere; doresc, însă, să opresc din conflict vectorul emoţional.

Simt furie.

furie asupra a ceea ce omul a construit, ridicând în slăvi idei şi precepte măreţe. de ce ne place să ne aservim virtuţilor, când virtuţile nu au nimic omenesc? pentru cine lăsăm în urmă, dacă ce vine nu se schimbă?

suntem dominaţi de aceleaşi lucruri de peste 2000 de ani. ce diferenţă face faptul că gândim? oare nu am putea să rezolvăm probleme fără?

instinct, reflex, paraverbal; 5 minute, pentru intuiţie, e o durată deloc rea: destul cât să ai o impresie definitivă asupra persoanei şi să poţi să faci o alegere. nu, să alegi să faci o alegere. unde e aici nevoie de “gândire activă”?

când “corpul” tău face atâtea pentru “tine”, natural întâmpini o simplă întrebare: “Tu” cine eşti? Cum de se fac atâtea fără “voia” ta? Sau, dimpotrivă, voieşti? Cum o faci? Când? De ce nu simţi decât atunci când corpul vrea să simţi?

Să fie toate astea pur şi simplu indicative pentru calitatea de “facultate de gândire” pe care o are “sinele”?

Sigur, în momentul ăsta scriu pentru ca vreau. Degetele mele fac mişcări intrate în memoria musculară pentru că am decis să scriu. Voiesc să scriu şi o fac să se întâmple. Ca o unitate de comandă, cu unităţile auxiliare în ajutor. ştiu atât cât trebuie cât să iau o decizie, nu e nevoie şi de modul de funcţioare al deciziei. nu mă ajută... ... ...nu mă ajută?

Dar vreau să fiu drept, nu?

ţin aşa aproape ideea de respect, de dreptate, de morală, nu? le gândesc, le preţuiesc, îmi sunt aproape; de ce, însă, nu ader la ele? ca la scris – voiesc şi sunt drept. de ce nu e aşa?

Cum compari 3000 de ani de evoluţie cu 4 ani de şcoală/stat lângă o tastatură? Să fie individul singura diferenţiere dintre cele două?

poate că să voiesc e la fel cu să urăsc... poate că aşa cum nu mă gândesc în momentul în care îţi zâmbesc simpatic nu mă gândesc nici atunci când nu sunt drept.

mă înfurie omul, sparanţele pe care le crează ca să îi fie bine, cu faţa aia de prost cu care îţi molfăi slinos, la costum, iaurtul cu coacăze ambalat frumos, mulţumit că ai luat pauză şi că sistemul îţi e benefic şi că o să ai de lucru cu alt idiot peste 10 minute, dar ştii că la finalul zilei te întorci acasă şi poate fuţi sau poate îi vezi iar moaca de milog a lu’ fi-tu, care te întreabă dacă i-ai adus ceva. şi eşti fericit. nu îţi pasă, până la urmă, că ce faci tu nu e moral. nu îţi pasă că tratezi relaţiile cu ceilalţi după cum zice băiatu’ de la cursu de dezvoltare a lucrului în echipă. tu eşti fericit. îţi mişti nonşalant curu’ în pardesiu prin centru fără să îţi pui întrebări şi îţî place că lumea te respectă: doar se zice că faci legea, doar se zice că cei ca voi împing progresul, doar se zice că cei ca voi salvează vieţi. Da. Eşti fericit.

poate nu vrem dreptate, poate nu vrem nimic neomenesc, însă e o scuză a dracului de bună ca să fuţi sau să poţi să bagi pe gât ce îţi vine pe moment sau să te lauzi sau să dormi liniştit noaptea, nu?

care dintre realităţi e a mea? care e a celorlalţi? care e a omului?

spirit? suflet? voinţă?

ce e omul?

mai mult: ce eşti “tu”?

şi de ce crezi că eşti aşa de important? ca să nu te sinucizi?

Al naibii de deştept Dumnezeu.

şi da, ignor realităţi ştiinţifice (în aparenţă), nu sunt necesare pentru argument

însă de menţionat că tindem (ca de obicei, fără să ne dăm seama) spre accepţiunea că ştiinţa e cel mai accesibil indice al cunoaşterii şi că ea guvernează; şi ştiinţa asta parcă, parcă în curând spune că nu există conştiinţă sau dovedeşte vreo drăcie cum că funcţionăm chimic şi vrem să credem în ideea de “eu” pentru că aşa suntem programaţi. simplific. găseşti informaţii.

las aici ceva interesant, că tot veni vorba: how-do-european-countries-differ-in-religious-commitment

defecte de aliniere

Şi dacă privirile fixe nu au exactitate?

un punct focal, doi ochi:

Apreciere;

şi dacă tot ce îi trebuie unei priviri e ceea ce îi precede?

 

Iris senin şi semne, irizaţii, surâs.

dar dacă privirile fixe au abateri?

şi dacă... abaterea precede privirii?

 

Palete albe, nori.

Poate că până şi absolutul se poate găsi abătut...

îmi spun când mă privesc uneori... în oglindă:

Sticla asta se uită abătut...

îmi reflectă sufletul cu o abatere de 2 milimetri:

uite-l, cât s-a depărtat de inimă.

 

Rigori şi decalări axiale.

Poate că spiritul ne e un vânt nesăbuit

poate că gimnastica îndreptării se face doar pe sfoară...

poate a privi putem doar cu faţa la zid...

 

poate că sufletul îmi e depărtat

cu 2 milimetri

Copil

"Sunt  copil."

Da, stiu asta.


As merge pana in panzele albe pentru ceva in care cred.

E mai bine sa nu cred nimic.

ah... cum am putut sa uit
doare
doare sa simti, sa crezi, "sa fii sigur"

mai ales sa fii sigur... dar stiu sigur nu mai exista pentru mine

ce nu doare?
nu stiu... cum as putea sa zic acum?

Ce imi trebuie de la voi? De la lume?
Nu imi trebuie nimic... nu cred nimic... si ce vreau...? Ce vreau nu am cum sa stiu in asa o situatie


Si da, imi pare rau... atat de rau...


Privesc:
...Doar gri
Si nu simt nimic

Dar: doare si
Inchid ochii
Un gand...

...doar eu



Luna Amara - Oameni Noi



Si pare ca mi-am uitat rostul de aproape un an incoace. Sunt copil, pana la urma.

Nu vreau sa mai fiu copil
Vreau sa fiu singur
Cum trebuie, cum merit
Sa inec lumea in lacrimi fara ca nimeni sa stie
Din mine sa nu ramana nimic

nu exist pentru nimeni si nimic, e doar un fapt
asa ca am sa ma uit spre cer in timp ce ma caiesc...
nu e de ales


oamenii slabi accepta adevarul biologic si merg inainte

eu nu vreau sa accept nimic... in afara de solitudine



si sa te gandesti...
ca am acceptat crezut
crezut acceptat
o data
odata
un stiu sigur



Cea mai mare frica imi sunt eu
nu va uitati inapoi
nu va uitati inspre mine
nu va ajuta cu nimic

sunt doar un sfant ratat
care s-a intins pe asfalt
treceti. nu e nimic aici.

Joc

Negru

şi şah mut.

şi din pământ să scoţi ţărână

şi din plămân să scoţi o mână

să-ţi mângâi inima nebună

să-ţi fii aproape.

Viu

şi vaiet.

şi din ce faci să iei un pumn

şi să-l aşterni pios în drum

să treacă ani şi ani să treacă

să-ţi facă umbră-n moarte seacă.

Dus

şi din durere.

şi-n om s-arunci cu apă grea

şi-apoi să aprinzi focul

să arzi, uitat, sub iarba grea

ca să răscumperi locul.

Nimic

şi din nimic, ceva

Uitat

şi din uitare, dorul

şi plâns şi pălmuit şi liber

să vezi, să faci şi să iubeşti

indefinit... e omul...



--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Play

Black

and silent chess.

and soil you pull out of the earth

and from your lung a hand you pull

to soothe the madness of your heart

and by yourself to stand.

Keen

and keening.

a fist of what you make to take

devout to lay it in the way

and pass the years and years to pass

so shade it keeps in barren death.

Past

and of pain.

and man you hit with leaden water

and then you start the fire

you buried in thick grass to burn

to vindicate the locus.

Nothingness

and substance out of nothing

Forgotten

and longing out of void

and cried and slapped and free

to see, to do, to love

indefinite... is man...

Eu

O să scriu cum mă simt...

să îmi scriu cum mă simt... pentru că tot pare străin şi doar pe mine mă mai am

Sufăr şi o să sufăr.

Sunt obosit şi mâhnit şi vreau să plâng până seacă în mine toată viaţa în afară de o picătură... în felul ăsta, doar, cred că pot să mă răscumpăr şi aşa să pot să reiau tot de la capăt.

...dar nicio lacrimă nu poate să scape, cât timp ţin strâns în mine: eu nu ştiu să simt, să îmi dau voie să fiu eu, să trăiesc

Dezamăgindu-i pe toţi, nu înţeleg de ce încă rămân, cumva, ataşaţi... poate ca să sufăr în continuare, căci asta îmi e menirea

...dar e o tristeţe nebună... a fi desolat şi singur

şi da, aş prefera să mor, chiar neştiind ce e moartea, dar gandul ăsta e invariabil în situaţii în care cauţi scăpare

e atâta frică în mine... şi o recunosc: mă simt mic, speriat, patetic... lumea mă înspăimântă... eu mă înspăimânt... şi nu am soluţii sau planuri de salvare

şi aleg să mă scufund în lucruri, pur şi simplu... în orice care poate să scurteze timpul... aleg să trăiesc şi atât. Nu, nu să trăiesc... ci să stau în viaţă.

Cum să te scufunzi pe nava altuia? Sari. Ai sărit deja.

Da, voi fi mai bine, însă cu ce folos, înspre ce scop? Când chiar eu uit de mine, atunci totul e pierdut. În acelaşi spirit se manifestă fiecare din jurul meu şi nu pot să cred altceva. Când păcatul e un capăt de lume... atunci moralitatea şi spiritul au eşuat... iar eu nu am fost sau sunt destul de puternic... şi atunci cum să nu am gânduri suicidale? Când urmez exemplul şi nici măcar eu nu îmi mai dau o şansă?

O poveste tristă, dar ecce homo. Îmi merit soarta, pe deplin... şi nu ştiu ce e de făcut, nu sunt capabil să gândesc.

Îmi pare rău, tuturor. Ăsta sunt şi ăsta am fost. Nu pot să mai am speranţă. Dacă aleg să trăiesc, o fac pentru idee... nu pentru mine... pentru că să continui...

...e o mâhnire nebună

Place

Place


Front? A corridor. A wait.

Bleached light and neon: I'm pale.
but eyes
only adapt
to white light in only one place:
purgatory

After a 4 corner, rigurous model,
time is generated
floor tiles are generated
the square of both is generated.
Only here you can stay waiting for something to happen... and it ever won't.
In the corridor.

While i am waiting, opaque sweat permeates the thick glass.
We and it are alike: wherever it is we do not want to look... we grow a pane of glass
which, when stared into
doesn't stare back.
neither forth

Long, skinny legs strapped to the massive advisory board
It is clear what lies inside:
grades, reports - we want to see -
declarations, tables
sticked and thrown and dangling
in a mess;
the access window is open

the unwanted air
the unwanted space is pulled into a fan
Not thrown outside... but burrowed inside.
oh, what relief that it works without stopping
after all, who would want to drawn in shallow water?

Around. It seems everything resembles us
but this us I do not see

this is me
and
this is the corridor
The only place where you can stay inside
all your life

Motiv

Din din doua motive aflu sub mine valuri negre de frica:


ca nu stiu sa imi ascult inima
(si iata-ma pe un drum strain, simtindu-ma nemultumit, inaintand cu greu)


ca e prea tarziu pentru mine si inima a obosit sa vorbeasca



Ce cuvinte ciudate pentru "a vrea"; la fel de adevarat, insa, ca nu decizi cu intelectul in situatia de fata... si, pana la urma, cum sa il numim daca nu asa?
Se simte, mai mult decat orice... asa ca e vorba de inima.

Mostenirea lexicala nu e de luat in ras.


iar eu, acum?
e o mahnire nebuna

despre destin, despre infern

E aşa ciudat să scriu aici – părţile astea aproape că nu au vocaţie. Cu toate că încerc prin ele să cunosc lumea şi pe mine, rămân in principiu la fel (ceea ce ar însemna că drumul meu e oarecum diferit faţă de ăsta de acum, ca idee).

Încă mai caut o lume în care suntem buni şi implicaţi pentru ceilalţi

Încă mă gândesc că omorul în masă, realizat selectiv, e o idee bună

Încă văd că oamenii din jur sunt şi le place să rămână mici

Încă mă străduiesc să continui

Încă sunt singur

Încă sunt nemulţumit cu mine şi cu omul

Încă nu înteleg cum devin oamenii împăcaţi... e resemnare? e vârsta? e acceptare?

Încă nu accept; nu vreau; nu e pentru mine; mă gândesc că prefer mai degrabă să mor – deşi răspunsul ăsta e laş (deşi ce mulţumiri sunt de găsit într-o viaţă plină de mizerie? - până la urmă, ca să pot să îndur, o să mă afund în ceva, la fel cum fac toţi ceilalţi; dar, iar, nu am aşa de puţină empatie încât să tai nodurile cu care sunt legat)

Pentru om, nu există nimic care să merite, suntem pur şi simplu limitaţi de experienţă. Noi vrem. De ce trebuie să mă rezum la ce vreau? Nici măcar nu ştiu ce vreau, dacă trebuie să îmi limitez voinţa la lucrurile “posibile”. Sunt aşa de nefericite… trăiesc cu ele doar pentru că trebuie, nu pentru că le vreau. Folosim un vreau aşa de superficial…

Ce vreau eu…?

Ca lumea să ardă. Ca oamenii să îşi vadă visurile în afara persoanei lor, exact atât de sterpe pe cât sunt. Să nu existe control, dreptate, înţelegere. Cu atât mai puţin sistemele artificiale existente azi. Să fie furtună. Să se sufere. Să se piardă atât de mult, cât nici măcar nu realizai că poţi să pierzi.

Să trebuiască să adormi, după. Să trebuiască să dormi aşa cum eşti de fapt. Să îţi începi a doua zi, “noua aventură”, în continuarea celei de dinainte… Să simţi viaţa ca o bucată, nu ca secvenţe însufleţite de speranţă străvezie.

Ce ar fi, atunci?

S-ar întâmpla singurele lucruri care cu adevărat merită să fie împlinite.

Sinucidere în masă sau ridicare din cenuşă. Personal, am ajuns să gândesc că sunt la fel de mulţumit cu ambele. Asta merită omul. Nu amorţire prin confort, nu uitare. Nu o viaţă care s-a dus aşa cum a venit. NU.

infern

În mod evident, cred aceleaşi lucruri şi la nivel individual, adică aplicate mie. Doar că nu pot să îmi materializez complet filosofia: depind de oameni (sau cel puţin încă aşa cred)

Ce îi trebuie omului? Iad pentru o zi… sau pentru mai multe. Cât să înveţe. E oare corect să îl trăim selectiv?

Altfel? Altfel nu sunt decât o bucată de carne. O, dar o bucată foarte “funcţională”, desigur, însă asta nu anulează esenţa.

Şi atunci… atunci am să fiu aşa cum îmi permite esenţa… dacă reuşesc să şi vreau - altfel nu îmi rămân prea multe.

Gata cu căutările. Ăsta sunt eu.

Mă culc la 5, scriind asta, ca să mă trezesc la 8, să încerc să îmi recuperez viaţa.

oamenii nu plâng îndeajuns de mult

doar lacrimile şi căderea ne leagă şi în acelaşi timp ne dezleagă de pământ

Coma – Vezi

https://www.youtube.com/watch?v=lRsh3ImA1z0

foarte reuşit cântec

A treia cercetare

Oamenii discută în modele perfecte; pare că altfel nu se poate. E necesar pentru înţelegerea ideii ca aceasta să fie împlinită, plină, omogenă.

Cum nu e posibilă comunicarea fără rest, de altfel.

Pe acelaşi fir al ideii, e posibil să trăieşti viaţa fără rest?

Să gândeşti viaţa, fără rest?

Cea mai "adevărată" cale de a trăi rămâne, poate, a simţi.

"Obiectul" (haha) eşti, natural, tu.

Astfel se explică, ca perfect normal, egoismul, dar şi singuratatea în care de fapt existăm, fara a avea de ales.

Alergăm şi alerg şi nu accept, deci sunt încă imatur, perspectiva mea apărand drept copilărească.

Degeaba caut. Ce trebuie făcut este să accept; să mă schimb.

La fel de bine pot, însă, să accept orice. Ce destin stigmat pare că am.

Poate că nu vreau să trăiesc. Îmi caut salvarea, însă nu există aşa ceva. Doar prin Dumnezeu poţi să o găseşti, cu adevărat. Se mai găseşte şi în sine, dar puţini au curajul de a-şi asuma modul ăsta de a trăi (e nevoie de indârjire ca să te lipsesti de simpatie). De adăugat ca al doilea tip de salvare e, de fapt, doar parţială.

Atâta vorbă, atâta bătaie de cap... pentru ce?

sunt viu, trăiesc...

încă viu, încă simt, cum aş putea să renunţ la aşa ceva... însă uneori îmi e aşa de greu să trec peste ce simt

să creşti... înseamnă aici să găsesc de fiecare dată puterea să trec peste

cultul meu e, poate, de fapt, pentru a simţi... şi de asta mă revolt când mi se pare că alţii (sau eu) trăiesc simţind „greşit”, fără autenticitate, trăiri ce pornesc din lucruri nepotrivite, nu îndeajuns de măreţe pentru capacitatea omului

gândind aşa, cine ştie cât mai e până devin religios, însă sunt destul de sceptic (deşi parcă se mulează binişor pe mine matricea religioasă)

Ce am, deci, de făcut, este să accept. În încercarea asta, o să folosesc mai intens blogul (perioada care urmează). Ar fi utilă o evidenţă a ceea ce se întâmplă şi aşa aş putea să evaluez efortul depus.

cuvintele ca şi „a creşte” sau „a accepta” mă lasă, parcă, cu un gol; de ce simt că pierd ceva, urmându-le calea?

şi asta trebuie să accept

ca înainte, închei cu nişte muzică; să zicem specifică atmosferei lăsate în mine de ce e scris

Alternosfera – Mariane Flori

https://www.youtube.com/watch?v=kq9ZzRMBc6g

Flyleaf – All around me (acoustic); varianta acustică, deşi poate prea dramatică, are ceva aparte

https://www.youtube.com/watch?v=gLcinlnTJ9g