Eu

O să scriu cum mă simt...

să îmi scriu cum mă simt... pentru că tot pare străin şi doar pe mine mă mai am

Sufăr şi o să sufăr.

Sunt obosit şi mâhnit şi vreau să plâng până seacă în mine toată viaţa în afară de o picătură... în felul ăsta, doar, cred că pot să mă răscumpăr şi aşa să pot să reiau tot de la capăt.

...dar nicio lacrimă nu poate să scape, cât timp ţin strâns în mine: eu nu ştiu să simt, să îmi dau voie să fiu eu, să trăiesc

Dezamăgindu-i pe toţi, nu înţeleg de ce încă rămân, cumva, ataşaţi... poate ca să sufăr în continuare, căci asta îmi e menirea

...dar e o tristeţe nebună... a fi desolat şi singur

şi da, aş prefera să mor, chiar neştiind ce e moartea, dar gandul ăsta e invariabil în situaţii în care cauţi scăpare

e atâta frică în mine... şi o recunosc: mă simt mic, speriat, patetic... lumea mă înspăimântă... eu mă înspăimânt... şi nu am soluţii sau planuri de salvare

şi aleg să mă scufund în lucruri, pur şi simplu... în orice care poate să scurteze timpul... aleg să trăiesc şi atât. Nu, nu să trăiesc... ci să stau în viaţă.

Cum să te scufunzi pe nava altuia? Sari. Ai sărit deja.

Da, voi fi mai bine, însă cu ce folos, înspre ce scop? Când chiar eu uit de mine, atunci totul e pierdut. În acelaşi spirit se manifestă fiecare din jurul meu şi nu pot să cred altceva. Când păcatul e un capăt de lume... atunci moralitatea şi spiritul au eşuat... iar eu nu am fost sau sunt destul de puternic... şi atunci cum să nu am gânduri suicidale? Când urmez exemplul şi nici măcar eu nu îmi mai dau o şansă?

O poveste tristă, dar ecce homo. Îmi merit soarta, pe deplin... şi nu ştiu ce e de făcut, nu sunt capabil să gândesc.

Îmi pare rău, tuturor. Ăsta sunt şi ăsta am fost. Nu pot să mai am speranţă. Dacă aleg să trăiesc, o fac pentru idee... nu pentru mine... pentru că să continui...

...e o mâhnire nebună