sticlă turnată

-Sticla turnata-

cad frunze şi se ating, parcă neținându-se de mână

sunt de-un gri casant plămânii

bem ceai despărțiți şi ne gândim împreună

am marginile prea netede şi fine

bucăți din secunde mi-au intrat prin pori

şi acum curg rigid în timp

ca o sferă scursă pe plan,

ca diferențiala încercănată a unei oglinzi.

vântul lui Cronos ne îndoaie în sus muşchii feței,

la fel cum ni se sucesc gleznele de la statul pe loc

la fel cum orele amestecă azot lichid şi apă,

la fel cum privirea ta mă gâdilă pe dinăuntru,

ca un interfon bioelectric apelat de un început de encefalită.

ai pictat pe față un zâmbet frivol

ca să vezi cum ți se zâmbeşte înapoi,

cald şi suav,

ca sfârşitul unei operații de taxidermie.

 

cad frunze una peste alta,

picurate cu albastru marian

sau cu un verde ruginit

inspirăm cu scârțâit alveolar

şi ce adânci sunt ochii de toamnă

-----,,

Spiirt endotermic

Frig

Iasca

poezie fara titlu

Natura mea umană mă face să dau ochii peste cap

când

îmi spui că aşa ceva nu se face şi că tot nu reuşesc să fiu punctual,
după ce am întârziat la întâlnirea programată înainte cu două săptămâni,
de doi oameni ocupați,
Cu idei şi principii
cu intenții şi obiecții
cu năluci şi vâsle
cu somnifere şi pretenții,
Care nu au timp,

dar timpul e al lor de când s-au maturizat nervos,
Datorită descoperirii că şi taximetriştii cu parkinson sunt taximetrişti şi
metamfetamina aia din sânge chiar ne făcea fericiți şi

când ne întoarcem suntem ca înainte să plecăm,

La fel cum natura ta umană te face să dai ochii peste cap

când,
Dupa ce mă îmbrățişezi îți aduc aminte sec
factual
că relația se încheiase primăvara trecută,
Când ne durea prea tare capul ca să vedem nişte copii speriați

care se încălzeau unul pe altul,
Cu ochii zoiți
de metamentalitate
de dreptate
de zâmbete arate
de şcoli cu uşile barate

de naturile noastre

cu natura umană

combinate.

forme pure

 forme pure

din tavan şi din cer

norii

curg

în

şiroaie

uscat sufli fum

spre

pereții

în formă

de

paie

într-un colț

răsuflat

aminadab

privirea

-şi

în

-doaie

spre tine mă-ntorc

cu ochii

din

iască

şi

ploaie

eşti o icoană arzând

şi

un zâmbet

iți

scapi

în

văpaie

Abis/arcă

abis/arcă

 

Şi-atunci din tine-o torță-aprinzi

Şi vezi că nu e arcă

i-un întuneric necuprins,

sub tine-i doar o barcă...

în sus e zgură-n neîntins,

jos valuri negre-înnoată...

 

dar stai şi te ascunzi, întins

cu gânduri umpli-o carte...

tresari străpuns de-un fior mut

şi te pică pe-o parte...

 

abandonezi.

tropăie din praf plămânii.

-gânduri cu alveole placate-

plonjezi.

şi sorbi fără să vezi.

...

şi sorbi fără să vezi.

...

 

 

da, o sa ma inregistrez recitand si asta; normal, ca sa ma pregatesc pentru lansarea mea de volum de poezie, ce altceva

ea

 

Ea (I am mad for power)

 

From the moment i fucking saw her

I noticed her trembling all around me

a bouquet of feelings fucking thrashing out of her

That moment I knew what a damn mess she was

oh what a damn mess future held for us

I saw the mad suffering

experience rattled by folly

 

my lust for what was to come, for what was to feel

My essence gulps it down through widened eyes, finally taking my fix

I am calm now, I finally found it

let’s drag ourselves through molten glass, elbows unsated

 

to fall so far, to live so deep, to never reach the bottom

to the abyss I blindly drink

to plunge, to be, to fathom

 

I will record myself fucking reciting this; the passion, the depth, a writing machine stamping letters downwards in the dark.

limită?

 

Astăzi simt că devenirea mea a atins un punct limită.

Urăsc în parte fiecare lucru care s-a cumulat în timp formându-mi experiența.

Simt că am ajuns să fiu tot ce nu vreau să fiu.

 

Devine ridicol de greu să dorm.

Nu există viitor spre care să merg sau trecut în care să cad.

Rămâne o infernală experiență a momentului prezent.

 

Atât denotativ, cât şi metaforic, nu am fost niciodată mai aproape de realitatea morții.

Poate ar trebui să mă resemnez.

Mă îngroapă spaima față de realitate şi groaza de sine.

Lipsă de crăciun

Ce sărbătoare fără formă, construită pe frivolități contemporane.

“Tradiția” Crăciunului îmi pare doar o glumă azi.

Ce bine că oamenii şterşi au câteva zile pe an în care să îşi aducă aminte că au familie, rude, că miturile există încă şi că poți să le intuieşti trupul. Ce bine că poți să lucrezi la ceva doar când e momentul pentru validare.

Ridicați în slăvi ce nu aveți ca să nu transpară corpul goliciunii.

Pentru o zi, cel puțin, lumea încearcă în modul ei urât să fie mai bună.

 

Eu de Crăciun mă simt doar gol.

şi postez scârbă depresivă pe blog; sigur; imi e greu să concep locul ăsta ca acceptând şi altceva, e ca o ghenă... problema apare când stau aşa de mult că prind miros

blogul cu gânduri “productive” când?

(gânduri sănătoase, nu sunt cuvintele mele, însă mi-au rămas)

functie

 

Cea mai mică unitate funcțională e acolo

Şi aici restul e disfuncțional

Tropăi cu gândul gresia rece şi, la schimb,

Tropăitul gresiei în mine îmi separă materia albă:

Furia mea oarbă e scurtă lobotomie

 

Culcat, gri încins, pe parchetul meu atottropăit

Ochi atenți spre tavan, să nu pierd momentul în care

frecvența mea internă se armonizează cu lemnul

 

deznădejdea se propagă prin osmoză.

strop

catre o picatura cazuta la intamplare intr-un vast oceanic toate moleculele de apa sa-si intoarca atentia, in timp ce se indeparteaza

sa se prabuseasca pana in adancuri, in timp ce totul converge in jurul ei, colorandu-se

un individual sa trezeasca in multiplul sinelui un subconstient de tristete

oricare cuvinte folosesc, nu pot descrie ce simt

traiesti doar o singura data: faptul prezent

animus

 sunt un om sinistru intr-o lume sinistra care vrea sa ma incorporeze

vreau sa trag in mine tot ce e prea devreme sa stiu

a sti are fatalitatea ca tot ce afli e la timpul lui

omului ii ramane doar sa sufere existenta

o existenta masacrata de cunoastere

planifica si rationalizeaza

fa ordine in haos

doar asa ajungi sa mori cu acuratetea punctului in care toata increderea in tine s-a scurs

lupta omului e impotriva lui

lupta omului e sa moara cu sine, pentru sine

tragic

in sentimentul culminant al fiintei

Errai

clopotar de gânduri ratate

pe care te-am aruncat în hău

ai împietrit;

n-ai învins;

 

Am un regret uitat în coşul de pâine;

Când am întins mâna spre cer, atât am ajuns;

 

vine vara şi conştiința

mi-am turnat-o în beton

să n-o aud când plânge

răcoroasă idiosincrazie de sine;

 

tu, păstorul meu de greşeli

tu, care îmi strecori,

printre ațe iuți,

tot ce sunt.

 

Îți plimbi picioarele pe sub cerul meu

Şi eu pot doar să mă uit.