(da, volumul de poezii de Vasile Mihalache, vreau din
ce în ce mai tare să o cumpăr după ce l-am văzut pe tip)
trec prin experienţă şi prea frecvent lucrurile îmi
par scindate în înţeles, în scop. un ochi cât de puţin atent observă o trăsătură
ciudată, comună în ceea ce omul construieşte: o stranie inerţie ce ignoră
sensul.
de câte salturi e nevoie încât să afirmăm “eu exist ca
întregul persoanei mele”? de unde pleacă toată încrederea unsă binevoitor pe
buzele oricui îşi rosteşte acest “adevăr”?
într-adevăr, aşa o premiză e rar atacată, însă când se
pune problema în mod ştiinţific, poate că axiomele “existenţei” “sinelui”
trebuie cel puţin aduse în discuţie.
scopul aici nu e să prezint o argumentaţie şi nici să
impun obiectivitatea unui anumit punct de vedere; doresc, însă, să opresc din
conflict vectorul emoţional.
Simt furie.
furie asupra a ceea ce omul a construit, ridicând în
slăvi idei şi precepte măreţe. de ce ne place să ne aservim virtuţilor, când
virtuţile nu au nimic omenesc? pentru cine lăsăm în urmă, dacă ce vine nu se
schimbă?
suntem dominaţi de aceleaşi lucruri de peste 2000 de
ani. ce diferenţă face faptul că gândim? oare nu am putea să rezolvăm probleme
fără?
instinct, reflex, paraverbal; 5 minute, pentru
intuiţie, e o durată deloc rea: destul cât să ai o impresie definitivă asupra
persoanei şi să poţi să faci o alegere. nu, să alegi să faci o alegere. unde e
aici nevoie de “gândire activă”?
când “corpul” tău face atâtea pentru “tine”, natural
întâmpini o simplă întrebare: “Tu” cine eşti? Cum de se fac atâtea fără “voia”
ta? Sau, dimpotrivă, voieşti? Cum o faci? Când? De ce nu simţi decât atunci
când corpul vrea să simţi?
Să fie toate astea pur şi simplu indicative pentru
calitatea de “facultate de gândire” pe care o are “sinele”?
Sigur, în momentul ăsta scriu pentru ca vreau.
Degetele mele fac mişcări intrate în memoria musculară pentru că am decis să
scriu. Voiesc să scriu şi o fac să se întâmple. Ca o unitate de comandă, cu
unităţile auxiliare în ajutor. ştiu atât cât trebuie cât să iau o decizie, nu e
nevoie şi de modul de funcţioare al deciziei. nu mă ajută... ... ...nu mă
ajută?
Dar vreau să fiu drept, nu?
ţin aşa aproape ideea de respect, de dreptate, de
morală, nu? le gândesc, le preţuiesc, îmi sunt aproape; de ce, însă, nu ader la
ele? ca la scris – voiesc şi sunt drept. de ce nu e aşa?
Cum compari 3000 de ani de evoluţie cu 4 ani de
şcoală/stat lângă o tastatură? Să fie individul singura diferenţiere dintre
cele două?
poate că să voiesc e la fel cu să urăsc... poate că
aşa cum nu mă gândesc în momentul în care îţi zâmbesc simpatic nu mă gândesc
nici atunci când nu sunt drept.
mă înfurie omul, sparanţele pe care le crează ca să îi
fie bine, cu faţa aia de prost cu care îţi molfăi slinos, la costum, iaurtul cu
coacăze ambalat frumos, mulţumit că ai luat pauză şi că sistemul îţi e benefic
şi că o să ai de lucru cu alt idiot peste 10 minute, dar ştii că la finalul
zilei te întorci acasă şi poate fuţi sau poate îi vezi iar moaca de milog a lu’
fi-tu, care te întreabă dacă i-ai adus ceva. şi eşti fericit. nu îţi pasă, până
la urmă, că ce faci tu nu e moral. nu îţi pasă că tratezi relaţiile cu ceilalţi
după cum zice băiatu’ de la cursu de dezvoltare a lucrului în echipă. tu eşti
fericit. îţi mişti nonşalant curu’ în pardesiu prin centru fără să îţi pui
întrebări şi îţî place că lumea te respectă: doar se zice că faci legea, doar
se zice că cei ca voi împing progresul, doar se zice că cei ca voi salvează
vieţi. Da. Eşti fericit.
poate nu vrem dreptate, poate nu vrem nimic neomenesc,
însă e o scuză a dracului de bună ca să fuţi sau să poţi să bagi pe gât ce îţi
vine pe moment sau să te lauzi sau să dormi liniştit noaptea, nu?
care dintre realităţi e a mea? care e a celorlalţi?
care e a omului?
spirit? suflet? voinţă?
ce e omul?
mai mult: ce eşti “tu”?
şi de ce crezi că eşti aşa de important? ca să nu te
sinucizi?
Al naibii de deştept Dumnezeu.
şi da, ignor realităţi ştiinţifice (în aparenţă), nu
sunt necesare pentru argument
însă de menţionat că tindem (ca de obicei, fără să ne
dăm seama) spre accepţiunea că ştiinţa e cel mai accesibil indice al
cunoaşterii şi că ea guvernează; şi ştiinţa asta parcă, parcă în curând spune
că nu există conştiinţă sau dovedeşte vreo drăcie cum că funcţionăm chimic şi
vrem să credem în ideea de “eu” pentru că aşa suntem programaţi. simplific.
găseşti informaţii.