Lacrimi și azime

 

Am vorbit ieri cu A. Am întrebat, cumva, dacă încă mă mai iubește destul încât să mai putem încerca în viitor, după ce mă schimb. A spus că nu știe. Are dreptate. Se prea poate ca incertitudinea să fie singurul lucru cert din viitorul apropiat al amândurora. Diferența dintre mine și ea e că ea face în prezent totul ca să îi fie bine și acceptă incertitudinea, pe când eu nu o acceptasem și îmi lăsasem prea mult mintea să gândească în viitor.

Am doar admirație pentru că reușești asta, chiar și în momente așa de grele. Sunt absolut sigur că nu m-ai iubit puțin... și asta înseamnă că e o șansă... și sunt în continuare optimist pentru viitor... Însă prezentul este acum. Îmi e atât de greu să zic asta, să mă despart de șansa să ne împăcăm, din viitor.

 

Dar o fac și strâng din dinți și de fiecare dată când mintea mea încearcă să mă ducă iar în viitor cu un torent de gânduri mă ancorez în prezent și aștept ca durerea să treacă. Iar și iar.

și iar... și iar...

Paradoxal, ăsta e singurul mod în care să îți arăt cât de determinat sunt să fac pentru mine în 2 luni ce nu am făcut în 5 ani. O fac pentru mine și reușesc încet, încet și peste o lună sau două când am un progres de care sunt mulțumit și când mă bucur de prezent, vine un moment în care îți spun cu bucurie ce am reușit, în care mă mândresc cu progresul meu... și îmi amintesc că îți plac bujorii... și apare sau nu o șansă să mă fi iubit îndeajuns cât să vrei iar să îmi fii aproape. Te-am iubit complet, A. Infinit mai puternic decât am putut să îți arăt. Dar acum e în trecut și îți fac dreptate doar cu la fel de multe lacrimi. Și gata cu trecutul sau cu viitorul. Nu am înțeles asta înainte... înainte ce făceam mă transformase în ceva static. Relații care să îmi ocupe timpul, mintea în trecut, spre o tu incertă și frumoasă sau spre viitor, spre o zi în care zeii îmi erau benevolenți. Nu înțelesesem...

Paradoxal, ăsta e singurul mod în care să renunț la șansa din viitor în care ne apropiem iar, și în același timp să o înșfac atunci când îmi apare... dacă îmi apare..., într-un prezent.

Vreau ca zeii să îmi aducă doar aminte pentru ce lupt când cad și e nevoie să mă târăsc prin tot greul prin care nu am trecut până acum.

 

M-am hotărât să trăiesc în prezent, cu toate greutățile și incertitudinile lui, cu toate neplăcerile și efortul prin care trec ca să obțin ce vreau. Și cu toate lucrurile pe care le fac pentru mine și de care mă bucur. Sună înspăimântător și minunat. Asta faci și tu. Am atât de multă admirație pentru tine, A și pentru cât de limpede privești lumea.

 

Și vreau să mă admir și pe mine.

 

Azi e prima zi. Start.