Stop?

Citesc Camus, aştept să intru la ora pe care vreau să o recuperez la analiză. Am de aşteptat o oră şi ceva şi nu pot(nu prea vreau) să lucrez ceva pentru facultate.

Mitul lui Sisif. Aproape o treime citit.

Ridic ochii din carte şi mă distanțez de realitate. Un gând:

"Stop. Nu asta e viața mea."

Un gând amuzant, venit din părți necunoscute. Ademenit însă de altele, de dinainte:

"Jumătate din studenții de aici termină facultatea şi iau licența. Din ei, jumătate o fac degeaba."

Ăsta să fiu eu?
Mai am 30 de minute şi merg să recuperez materia pentru restanță.
Cât de mult se leagă viața mea?
Cât de mult trebuie să se lege?

Probabil e ceva neînregulă cu mine, dar oamenii mi se par proşti. Mai ales ăştia de aici.

Bleh.
Vreau să zic că e nasol să fii normie.
Dar să fii normie aici înseamnă să ai o viață mai bună poate decât aia spre care mă îndrept eu uneori.
Aşa că afirmația e o eschivă. Îmi justifică faptul că nu pot să fiu mai bun decât sunt deja.
Adică să fac lucruri normale, simple. Să ajung la timp, să îmi fac temele la timp, să lucrez pentru parțialele care o sā vină, să vin la ore, să mă apuc pur şi simplu de ceva, fără să îmi fugă mintea la lucruri, la filosofie, la idei, la orice; sau să mă apuc pur şi simplu.

Care ar fi deci viața mea?
Nu ştiu unde să încadrez gânduri ca "stop".
Cum alegi ce să fii, deci?

Nu ştiu; deocamdată continui să citesc, mai sunt 15 minute.
Continui şi sper, dar speranța e oarbă.

Oare ea ce ar scrie?

"țesut şi calciu"

Nu am răbdarea să aştept şi să îmi revizuiesc poeziile. Asta e pusă aici după ce a fost scrisă, azi. Poate că, odată cu timpul, o să le gândesc mai mult.

Şi nu mi-au trebuit nu ştiu câte "tabere de poezie" ca să o scriu.

E încă o încercare stilistică.

ţesut şi calciu

A te îndrăgosti e a privi o claviculă
cum te uiți lung şi în lungimea ei albă se pierde esența:
claviculă albă în priviri dispersate.


Am văzut că orice corp e ca un ochi:
nu atât ochii, cât ochiul;
Cum altfel am închide în noi privirea rațiunii,
fără să ne împiedicăm de "eu"?


Eu şi tu, dar tu fără de eu...

eu e doar ce e al meu.
Şi nu vezi când stai picior peste picior
tot ce poți atunci să faci e
să te uiți înăuntru

Ce bucurie pe suflet dacă
ar putea şi el
să stea
picior
peste picior.


Când omul a devenit om
A putut să vadă şi dragostea

şi s-au privit în ochi, ruşinându-se de ce sunt
şi aşa privirea
a căzut
Pe claviculă.


Alb adunat cu alb şi linii fine

şi oasele noastre suntem tot noi
dar le strivim - şi pe noi

un noi in-vitro,
țintuit de muşchi


în om albul nu e alb pentru că

atunci când privim
Ce ne înconjoară e foaie; şi ochiul
fără reper
corp fără os

Claviculă fină pe corp noduros.

se-nmoaie.

Paradigma mea

-nu am destule fonturi in prostia asta de editor de la blogger, asa ca pana gasesc o solutie(daca exista) o sa las asta ca fiind formatul standard al scrisului(cred) ...hhh... imi vreau calibri-ul inapoi-

Îi examinez, observ pe ceilalţi şi astfel încerc eu însumi să mă văd. E un motiv prezent la mine de mult timp.

Azi m-am văzut şi am simţit un gol în stomac şi senzaţie difuză de paralizie.

Mi-a fost şi îmi e frică.

Aş vrea ca următoarea dată să pun aici ce cred şi cum simt eu că sunt. Crezurile prinse la rădăcină în caracterul meu, în persoana mea.

pare că va exista o persoana care să ştie mai multe despre mine decât oricine altcineva până acum; aproape că s-a şi întâmplat (pe cine păcălesc eu, nu am mai vorbit aşa de deschis până acum cu cineva)

Mă simt puţin vinovat pentru asta şi de aici decizia să pun şi pe blog. Măcar atât de la cineva fără de ancoră.

fără de ancoră

e şi vorba de înţelegere; ar trebui să descui gândul că doar eu mă pot înţelege?

dar tot pare prea ideal; îmi dă speranţă... e tare curios

să fie ăsta drumul înspre schimbare?

am crezut aşa mult că sunt singur şi depresiv că a rămas gravat în vene... încât sângele să-mi curgă după aceeaşi paradigmă, după acelaşi model, prin aceleaşi canale

se zice că dragostea vindecă, că dragostea te face să accepţi, nu ştiu cât e adevărat

e însă gust metalic în coincidenţa asta... îmi place fascinaţia pentru vene...

le atinge ca şi cum ar vrea să mă întregească

hollow

şi scobit pe dinăuntru pot să împrăştii căldură...

mi se pare încă adevărat, nu e ceva ce se întâmplă ca prin magie; să te umplii iar necesită timp, trudă şi speranţă... şi mă gândesc acum că am o şansă

trebuie însă să încep, niciodată nu îmi pare că încerc cu adevărat

aşa de diferiţi, chiar de la bază; acum mă simt ca un nimeni, în comparaţie... m-am gândit azi că la mine nu există matricea necesară ca să exist ca şi ceilalţi

îmi e frică de legături prea strânse... şi toată treaba asta o să îmi stea pe suflet ca o garotă

dar o las :)

să simţi e aşa bine; am fost azi cu puloverul la facultate şi era cald, dar începe să îmi placă puţin mai mult căldura

Lună Amară – Transitions

îmi place tare mult acum(cântecul), deşi în post e un spectru întreg de simţiri şi unele sunt mai optimiste decât plănuiam la început

dar hei

Privire de foc, pleoape de cupru

Nişte imagini, umbre, câteva înlănțuiri estetice - o încercare




Picătură-
cuvânt
Ca dalta în soare în jos
metalul şi foile-undă se sting murmurând
Litere-stropi se consumă arzând
La buză grea apă se-aşează
în stază

Înghețul e jos


Văpăi timid
o clipă şi tot se retrage
Când pe brazdă din germeni seva se-ndoaie
Şi se-ntoarce spre zid

picaj
şi pâine-nmuiată de soare
Cum să ştii ce eşti când cazi şi nimic nu te doare?

Omolog
îmi stoarce să beau
din milă de mine-mi întoarce pe frunte
spinii-mi cădeau


priveşte să vezi
zic ei

...Privesc ca să pot
În tindă privirea
Din apă cuvânt
saltea e pieirea;
crescendo cuminte în praf şi lumină-n plămân
alveolele-umbră în dans sacadat
ca să-mi cânt

din aer, cu aer, să cânt

pe mine, cum sunt.