Asa sunt eu?
Poeziile sunt in fond formele lipsei de actiune din personalitatea mea?
Ma obsedeaza prea mult identitatea mea... si totusi nu stiu cum sa fiu.
Sa nu ma mai obsedeze?
Cum?
Iar ma vad doar in santuri... o groapa a nedevenirii, a nefiintei, a luptei impotriva vietii.
Poate ca sunt mult mai slab decat cred.
Din admiratie pentru Nietzsche, acum nutresc mai degraba placiditate. Nu inteleg cum as putea sa fiu de acord cu el cand ce fac eu e un afront direct impotriva vietii, impotriva mea.
Poate ca nu castig nimic din felul in care sunt.
Poate ca e necesara schimbarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu