ai
ai pantofiorii prea roşii, tu
şi o broşă pătată
şi mânecile prea suflecate, de-a joaca cu timpul
pierdut
ai nişte vene pestrițe
lungi si moi, ca de fată,
şi le legi grațios de şireturi, să pară că păşeşti
dezbrăcată.
am o seară sudată în vamă, am
o cămaşă-mpletită a vânt...
îmi ține de vis cănd îmi vii
şi-mi furi hanorace din gând
Ai o lună întreagă
peste-o mare prea largă
Ai corăbii după aur plecate
în beznă navigând ca şi când
în noaptea turbată de ape
ai uitat al tău mal de pământ.
Revelatia spiritului absurd o ai doar atunci cand esti in pragul sinuciderii.
Trebuie sa omori parti din tine ca sa poti ajunge mai departe. Doare. E nenatural. Ce te asteapta dincolo nu e nimic de dorit, nimic uman. E supra uman.
Diferenta dintre Nietzsche, Noica sau Camus si omul comun "implinit" e mai mare decat cea de la animal la om.
Am capacitatea de a respinge natura umana.
Am capacitatea de a urma natura umana.
Am deci capacitatea de a cuceri.
Pot sa fiu ce vreau, in functie de nevoie. Nu de nevoia naturala, ci de nevoia absurda, de nevoia intelectuala, de nevoia pe care o vreau. Imi interzic si imi permit ce vreau, nu ce simt ca e nevoie. Sunt cu un pas mai aproape de libertate.
Ramane sa cuceresc natura umana, ca apoi sa fac pasul urmator.
Incep sa ma departez de omul comun. Incep sa ma vad. Incep sa inghit frica.
Sticla fara fund e frica.