influx de cuvinte legate înăuntru şi dezlegate în exterior
degajare
Ce se întâmplă între noi e ca o stare gazoasă la 1000 de bari,
înconjurați de frumusețe presată,
așa cum pui florile la uscat,
Stomacul meu a devenit, pe rând,
Atelier, dendrariu, un șir de umbreluțe
să sperie fluturii dacă stomacurile noastre s-ar alătura
a rămas între noi doar un gemuleț aburit,
scriu ceva, nu știu dacă vezi.
Sticla se aburește la loc
de partea cealaltă trec lumini jucăușe
Ca licurici, ca valuri,
ca o ploaie de schije.
ceva scurt, dar care îmi provoacă greață
capac
Verși grija ta peste mine
ca alea
două mâini de sare,
pe care le pui in bulion
ce fără gust
aș da
toate borcanele astea
pe spălături stomacale
ceva mai degrabă neasteptat; se pare ca explorez o estetica cumva noua; sa fie asta prima poezie pierduta din trilogie?
Shadow work
Ace intră secvențial, unul după altul, parcă deplasate de pistoni
Când vrei să crești nimic mai puțin agresiv decât mașina de cusut
Dintre oamenii-fiare și dinți de zeu
am răzbit organic, mândru
răzbunarea din dragoste e cea mai frumoasă formă de iubire,
câinele care mușcă mâna ne fascinează
ura îmi întinde noaptea ca o hiperplazie
Obișnuiam să îmi las pumnii moi fix înainte de impact
și nu e aici nicio fetișizare sexuală
Sunt doar vestigii ale încrederii de sine făcută franjuri,
Sunt lacrimi pe o stofă empatică
Toate trântite pe masa de cusut.
Vreau vise mecanice,
(am antebrațele din stofă groasă)
Vreau,
un spațiu sacru mecanicist
unde să pot să îmi întind toate pânzele,
(șterge-mi sudoarea cu o cârpă plină de ulei)
te aștept ca pe un antiumanism
așa cum aștept dualitatea genetică
- dintre cyborg și zeiță
metafizica deviantă e cea mai atractivă formă de gândire,
O gust ca pe o umbră a ceea ce vreau
O îmbrac ca pe o cămașă ținută în bolduri
stau în microagresivitatea obișnuită,
unii își colorează unghiile în negru,
Pot să descriu toată cultura alt în 2 cuvinte
Lumea e un angrenaj murdar cu dumnezeu în mijloc,
Mă uit la el cu dinții strânși și o cârpă
pielea mi-e mărturie haotică
a măsurii cilindreei interne
o încercare de poezie pentru atelierul de poezie nocturn visceral
Noctambula a treia
mă trezesc cu un vis în plus:
pământ bătătorit pe hipodrom,
în ziua de toamnă în care am început să frecventez dendrarii
...visam un August perpetuu, în care
merg cu o noapte pe-o parte,
și pe cealaltă ca-ntr-o fereastră,
(am inima trecută gratii)
trece
un zâmbet furișat ca o îndrăgostită
Îmi e frică de insecte, îmi e frică de orice nu are
Corzi nervoase ascuțite
Spatele drept, empatie, convingeri împletite...
urme lăsate
roșul tău visat febril
mai visam să fiu zidar.
mă interesau colțurile,
cetățile sub iarnă,
noroc mocnit sub var.
Nu mai contează ce visam
Trecutul are locul lui glorios
O amintire neapreciată e încinsă
ca un bolnav de tifos,
cu îngustări, speranțe,
cu noaptea rece pe pe poncho,
prinsă într-o nestrângere
de o mână ce se vrea nedezlegată
Destule cuvinte
asfaltul se relaxează, aburii lui sunt căldura mâinii dentistei,
sunt căldura pe care ea o simte pe mână,
ne mângâie grijuliu
plutește o ceață,
cu prelungirile ne bate ușor în geam,
plăcut, invitant, juvenil
sardonic
Eminescu îmi zâmbește jupiterian de pe o reclamă
a beții și ființă
Ca un vin călduț,
Ca un august
la sfârșit
Compulsive liar Ramadan
I. Diluviu (apeiride)
minte, minte, minte, minte
II. Deluție (despălare)
Se făcea că era sărbătoare.
- stop -
- de la capăt.
Spital - gel de duș ieftin, mentă
mă spălam la chiuvetă, strângeam din dinți
când știam că vii
O zi după alta se pliau ca straturi dintr-un angel cake
prea dulce
Mulțumit, ajunsesem o gură,
Învățasem să cer,
mă închinam
ca o ocluzie.
neuronii mi se aliniaseră șiruri, șiruri,
O armată gata să mestece,
Un fermoar de dinți la mal de ramadan.
doar
buzele, niște aripi,
care mușcau ca dintr-o așteptare
- stop -
- Repetă după mine:
Cabină - deschid ochii
un norișor slab mentolat se lăfăie descondensat
Îl trec prin nări, îmi aduce aminte
(...ce sentiment neverosimil e dreptatea)
Adusesem pământ pe pantofi, mă simțeam murdar
spuneai că priveai cu ochii glie
nu știu ce mă spală mai bine, apa
sau lacrimile care îmi curg șiroaie,
Zeii cărnii au vrut să fiu carnivor,
Mă aplec, ca peste pradă,
Ca peste un păcat pe care nu știu cum să îl fac încă
- stop -
- Ne oprim pentru azi.
III. Diluție (dilatare)
E ceva liniștitor în cum se rotește un tirbușon,
cum pătrunde naiv și fericit
Cum, alăturate fundiță, turnichetul și garoul opresc sângele
într-o metaforă pentru iubire
E ceva liniștitor în cum, ne țineam strâns de mână
și făceam aproape o barcă
Poate e frumusețea care-ți scapă (care dă pe afară), fără să vrei
Când rotești neîndemânatic din mână
La fel ca un vin care abia așteaptă să curgă,
o iubire care țâșnește
Ne ploua în suflet aproape
adusesei un copăcel la borcan
cu rădăcinile umflate
Și râdeai tam-nesam
Am citit câtva
blogul și pot să spun cu siguranță că obișnuiam să îmi gândesc mult mai în
detaliu ceea ce puneam aici; și stilul meu obișnuia să fie mult mai poetic. E adevărat
că era o imitație a literaturii filosofice pe care o citeam (la greu), însă era
plăcut de citit, obținea angajament mai ușor. Îmi pare rău că acum pun
gândurile propriu-zise, pedante, lipsite de emoție, chiar lipsite de utilitate.
Apare o mică
anxietate cu privire la reducerea capacității mele cognitive sau a
intelectului. O alung.
Poeziile sunt o încercare, prima la număr, pentru o trilogie. Sunt încă puternic în lucru. Mă gândesc acum dacă nu cumva necesită mai mult de 3 părți, însă voi decide după ce o rafinez.
Trilogia a fost gândită
prima dată ca o reflecție.
Trilogia vrea să
trateze cele mai recente 3 stări prin care am trecut. Nimic mai măreț de atât. Vrea
să fie un fel de „noi” pentru poezia „ai”. Sau, cel puțin, vrea să fie la fel
de bună. Deocamdată, nu reușește bine. Mă voi considera împlinit ca poet de
vreodată am să pot să exprim printr-un poem ce am simțit în acea primă noapte sau
ce înseamnă pentru mine A. Dar nu pot să vorbesc pentru viitor.
Cred în continuare
în idei și în prezentarea lor poetică; la fel cred în limbaj și în compasiunea
duală față de cititor și scriitor. Deocamdată asta necesită mai mult efort
decât pot depune.
Îmi
aduc aminte mai clar de rădăcinile mele. Îmi aduc aminte că acum 6 ani am scris
pentru prima data că e nevoie să mă schimb, depunând destul efort pentru introspecții;
simt că sunt valabile și mă recunosc în ele și astăzi. Îmi aduc aminte că
blogul a început cu mine, deprimat, la ora 2 sau 3 noaptea pe un pod peste Dâmbovița,
scriind despre ce mi se întâmpla, dar încercând de fapt să îmi pun ordine în
gânduri. Am scris aici multe lucruri și, recitind, mă simt mișcat. Acest loc,
jurnalul narat poetic împărtășind introspecții și idei, blogul adică, sunt eu; o
expresie vie a autenticității mele. Îmi dau seama de asta de parcă aș fi uitat.
Este atât de mult Vlad și atât de intim înfățișat, mai ales în scrierile mai
vechi și mai ales în cele inspirate de A.
Am
vorbit ieri cu A. Am întrebat, cumva, dacă încă mă mai iubește destul încât să
mai putem încerca în viitor, după ce mă schimb. A spus că nu știe. Are
dreptate. Se prea poate ca incertitudinea să fie singurul lucru cert din
viitorul apropiat al amândurora. Diferența dintre mine și ea e că ea face în
prezent totul ca să îi fie bine și acceptă incertitudinea, pe când eu nu o
acceptasem și îmi lăsasem prea mult mintea să gândească în viitor.
Am
doar admirație pentru că reușești asta, chiar și în momente așa de grele. Sunt absolut
sigur că nu m-ai iubit puțin... și asta înseamnă că e o șansă... și sunt în
continuare optimist pentru viitor... Însă prezentul este acum. Îmi e atât de
greu să zic asta, să mă despart de șansa să ne împăcăm, din viitor.
Dar
o fac și strâng din dinți și de fiecare dată când mintea mea încearcă să mă
ducă iar în viitor cu un torent de gânduri mă ancorez în prezent și aștept ca
durerea să treacă. Iar și iar.
și
iar... și iar...
Paradoxal,
ăsta e singurul mod în care să îți arăt cât de determinat sunt să fac pentru
mine în 2 luni ce nu am făcut în 5 ani. O fac pentru mine și reușesc încet,
încet și peste o lună sau două când am un progres de care sunt mulțumit și când
mă bucur de prezent, vine un moment în care îți spun cu bucurie ce am reușit,
în care mă mândresc cu progresul meu... și îmi amintesc că îți plac bujorii...
și apare sau nu o șansă să mă fi iubit îndeajuns cât să vrei iar să îmi fii
aproape. Te-am iubit complet, A. Infinit mai puternic decât am putut să îți
arăt. Dar acum e în trecut și îți fac dreptate doar cu la fel de multe lacrimi.
Și gata cu trecutul sau cu viitorul. Nu am înțeles asta înainte... înainte ce
făceam mă transformase în ceva static. Relații care să îmi ocupe timpul, mintea
în trecut, spre o tu incertă și frumoasă sau spre viitor, spre o zi în care
zeii îmi erau benevolenți. Nu înțelesesem...
Paradoxal,
ăsta e singurul mod în care să renunț la șansa din viitor în care ne apropiem
iar, și în același timp să o înșfac atunci când îmi apare... dacă îmi apare...,
într-un prezent.
Vreau
ca zeii să îmi aducă doar aminte pentru ce lupt când cad și e nevoie să mă
târăsc prin tot greul prin care nu am trecut până acum.
M-am
hotărât să trăiesc în prezent, cu toate greutățile și incertitudinile lui, cu
toate neplăcerile și efortul prin care trec ca să obțin ce vreau. Și cu toate
lucrurile pe care le fac pentru mine și de care mă bucur. Sună înspăimântător
și minunat. Asta faci și tu. Am atât de multă admirație pentru tine, A și
pentru cât de limpede privești lumea.
Și
vreau să mă admir și pe mine.
Azi
e prima zi. Start.
Așteptare
Am găsit niște popice.
Mă așez între ele, se așază în jurul
meu ca o cloșcă;
E cald și bine.
Mama mereu îmi zicea să nu iau de pe
jos,
Dar le apuc;
le ridic, le arunc, îmi scapă din mână.
Se înfig în jurul meu ca niște cuie.
Am înțepenit.
Stau la mijloc și e moale;
Ca într-un cuib.
Și bila vine.
Poezia de aici este inspirată de
David și mă gândesc că poate e mai degrabă în stilul lui decât al meu, dar a
fost o explorare interesantă a dualității sentimentelor și a anxietății.
Zilele trec greu. Am vorbit
lucruri acum 3 zile si mi se pare o veșnicie de când s-a întâmplat. Aproape că
nu îmi aduc aminte. Retrăiesc uneori incontrolabil ce s-a întâmplat.
Cred că jumătate din energia mea zilnică o
cheltuiesc pe plâns și în încercarea de a-mi calma mintea.
Pana și lui S i-am făcut o defavoare:
în încercarea mea de a găsi soluții și scuze. Eram controlat de anxietate și de
imposibilitatea de a accepta că A a ales să se despartă de mine. Am dat vina pe S și pe grup, gândindu-mă că din ce au spus acum 3 săptămâni A s-a adâncit și
mai mult în propriile emoții și gânduri...
A fost urât din partea mea și îmi
pare rău. S a făcut atâtea lucruri pentru mine, pentru noi, și din pură
simpatie pentru noi. Nu o obliga nimic. Suntem prieteni buni, chiar daca nu atât
de apropiați; vreau să încerc să mă răscumpăr. Nu știu dacă o apreciez
îndeajuns.
Adevărul este că mă gândesc în continuare că ce a
zis a provocat tulburarea lui A. Dar nu o învinuiesc pentru asta.
Am vorbit și cu mama mea. Am
cerut niște sfaturi cu privire la emoții și stări. Am scris mult azi si am tras
niște concluzii. Cred că am uzat mult de oamenii din jurul meu... și că am
datoria să nu îi obosesc cu ce mi se întâmplă.
La finalul zilei am făcut o
radiografie a ce s-a întâmplat și care erau problemele. Cred că la mine au fost
4 sau 5 dintre care minimum 3 erau apăsătoare, iar la A doar 1, 2 sau 3, dintre
care 1 era comuna pentru noi și alta avea influențe exterioare. E clar că eu am
mai mult de lucru la sine și că mai multe din problemele mele sunt mai adânci. Însă
odată cu radiografia asta a venit și speranța că o sa pot să lucrez, chiar și când
mă gândesc la ce a fost și chiar și cu anxietatea. Asta e una din probleme si e
o ocazie bună să încep să muncesc, câte puțin.
O mare paranteză, la fel de mare
ca acest personaj. Gabi Mitan mi-a citit în palmă la ăiacupoezia. Da, vedeți
bine. Nu am halucinat. A fost chiar Gabi Mitan, care, înduioșat de situația mea
si cu un suflet blând, mi-a citit în palmă și mi-a zis că am foarte mult noroc,
ca am o viața lungă și că, după o privire mai atentă, că o sa am succes răsunător
în carieră, că termin facultatea poli, FMI, că ajung IT-ist, programator, că o
să îmi meargă foarte bine până la urmă în lucrurile pe care le fac.
O fi o coincidență sau o fi doar elementul
GabiMitan. Nu știu, dar m-a făcut să zâmbesc :)
Mulțumesc, Gabi Mitan. Punkistule rock, tu.
Până la urmă nu vreau altceva
decât să pot în sfârșit să muncesc ca un om normal.
Nu știu de ce îmi e așa de greu să fac asta și de
ce e nevoie de atât de mult efort. Dar e necesar pentru mine să fac acum tot ce
nu am reușit să învăț încă de devreme.
Haide. Să mergem înainte și să fim bine.
O prostioară de poezie, comparată cu cea de dinainte. Însă e și ea o poezie și are și ea ceva de spus, chiar dacă e foarte similar cu prima. E puțin mai specifică.
Mă gândesc dacă să reiau partea de jurnal a blogului, sub o pecete puțin diferită față de cum am obișnuit: cea a unui îndreptar propriu-zis. Descrieri ale greutăților și reușitelor mele.
Până atunci... și până la formarea unor postări săptămânale... rămâne să mă gândesc la formă. Cred că ar fi o încercare elegantă dacă aș reuși să aleg câteva idei pe care le-am avut, împreună cu ce am mai făcut. Nu vreau să compar, dar un "Jurnal de idei" am citit si mi-a plăcut. Al meu ar fi doar puțintel mai "pământesc". Experiență mai concretă.
Îmi place ideea, e ca o muncă pentru mine.
Și acum poezia:
rug/it