in lucru

 se poate si mai bine; deocamdata atat:

Atât

 

n-ai net azi;

iubirile tale toate trecute ca prin fir

la sfârșit cu 3 litere mari, ca pe router

mux demux și te doare capul.

 

prin ceață dimineața

ca baia după duș prea fierbinte

lovești cu pantoful o pietricică

liniile de pe fața tatălui arată depărtarea măsurabilă

 

Te uiți la aparat, el ridică din umeri,

tu ridici un deget spre ecran,

acolo viața la valoare de cod morse.

și-atât.

imi anulez cateva demersuri anterioare, confesive, de pe blog (deocamdata); a inceput asa, insa acum functioneaza ca si spatiu de stocare si de scris; motivatia mea pare ca nu se indreapta spre a tine jurnale, asa cum am mai avut intentia

degajare

degajare

Ce se întâmplă între noi e ca o stare gazoasă la 1000 de bari,

înconjurați de frumusețe presată,

așa cum pui florile la uscat,

Stomacul meu a devenit, pe rând,

Atelier, dendrariu, un șir de umbreluțe

să sperie fluturii dacă stomacurile noastre s-ar alătura

a rămas între noi doar un gemuleț aburit,

scriu ceva, nu știu dacă vezi.

Sticla se aburește la loc

de partea cealaltă trec lumini jucăușe

Ca licurici, ca valuri,

ca o ploaie de schije.

Capac

ceva scurt, dar care îmi provoacă greață

capac

Verși grija ta peste mine

ca alea

două mâini de sare,

pe care le pui in bulion

ce fără gust

aș da

toate borcanele astea

pe spălături stomacale

ancore

Ancore
 

90 de lei 3 metri pătrați
să ții aproape e o muncă la fel ca oricare alta,
am nevoie de cineva pe care să îl țin aproape,
cimitirul Ghencea nu poate da îmbrățișări.
cimitirul Ghencea aude tot ce zic când trec pe lângă el,
un gigant etern cu brațele pietruite.
înțepat de pași, de pomi, de pietre de mormânt;
se uită la mine cu ochii mari, lacomi,
ca la o nevoie apocrifă,
Se ridică în brânci
întinde brațele, umed,
oasele ies din carne
cu fiecare mișcare,
i se văd printre coaste,
sunt ca prinși în blistere,
urăsc colcăitura, viermii
Nu te apropia.
 
nu te apropia
 
în primele minute după vis apare disocierea,
pentru ancorare se folosesc amintiri
 
un septembrie viu îmi scria în palmă;
elevii fac tatuaje de cerneală,
Călugări șterg de pe un palimpsest.
O fată vede cizme expuse pe ciment,
artă post-punk impromptu,
ținte, beton și clarobscur
 
 
mă ridic dintre cearceafuri
încă e cald
îmi simt oasele trosnind, îmi plăcea
vitamina C în ierni cernite,
lămâi reci ca pentru limonadă
 
 
beau cafeaua caldă sorb infantil.
urechile se ciulesc, prind un sunet.
"vremea azi"
la radio zic 10 grade dimineața.
 
iubirea susură ca dintr-un ibric;
ne întărește, așteaptă sublimarea,
cu liniștea detașată cu afecțiunea
a două drepte paralele;
 
 
dacă mă apropii prea mult mă desprind
ca o capsulă într-un blister
 

abur

 

abur

 

 

Ace intră secvențial, unul după altul, parcă deplasate de pistoni;

Când vrei să crești nimic mai puțin agresiv decât mașina de cusut;

Dintre oamenii-fiare și dinți de zeu

am răzbit organic, mândru.

răzbunarea din dragoste e cea mai frumoasă formă de iubire,

câinele care mușcă mâna ne fascinează

ura îmi întinde noaptea ca o hiperplazie

 

obișnuiam să las pumnii moi fix înainte de impact

(scădea ceva în tine și nu puteam să mă mișc de frică)

empatia înseamnă că în spatele zâmbetelor e un ticăit sinistru;

când paharul se umple ca să rămâi în viață strânge degetele

e timpul sac de box, mânuși, gong, haide.

 

 

sunt un corp de zugrav lângă pereții proaspăt pocniți,

pupilele sunt complet relaxate când nu e lumină,

metafizica deviantă e cea mai atractivă formă de gândire;

după căldura simțită în piept urmează abur.

 

stau în microagresivitatea obișnuită.

unii își colorează unghiile în negru

Pot să descriu toată cultura alt în 2 cuvinte

Lumea e un angrenaj murdar cu dumnezeu în mijloc,

mă uit la el cu dinții strânși și o cârpă

 

 

pielea

mi-e mărturie haotică

a măsurii cilindreei interne

 

 

Noctambula a treia

o încercare de poezie pentru atelierul de poezie nocturn visceral

Noctambula a treia

mă trezesc cu un vis în plus:

pământ bătătorit pe hipodrom,

în ziua de toamnă în care am început să frecventez dendrarii

...visam un August perpetuu, în care

merg cu o noapte pe-o parte,

și pe cealaltă ca-ntr-o fereastră,

(am inima trecută gratii)

trece

un zâmbet furișat ca o îndrăgostită

Îmi e frică de insecte, îmi e frică de orice nu are

Corzi nervoase ascuțite

Spatele drept, empatie, convingeri împletite...

urme lăsate

roșul tău visat febril

mai visam să fiu zidar.

mă interesau colțurile,

cetățile sub iarnă, 

noroc mocnit sub var.

Nu mai contează ce visam

Trecutul are locul lui glorios

O amintire neapreciată e încinsă

ca un bolnav de tifos,

cu îngustări, speranțe,

cu noaptea rece pe pe poncho,

prinsă într-o nestrângere

de o mână ce se vrea nedezlegată

Destule cuvinte

asfaltul se relaxează, aburii lui sunt căldura mâinii dentistei,

sunt căldura pe care ea o simte pe mână,

ne mângâie grijuliu

plutește o ceață,

cu prelungirile ne bate ușor în geam,

plăcut, invitant, juvenil

sardonic 

Eminescu îmi zâmbește jupiterian de pe o reclamă

a beții și ființă

Ca un vin călduț,

Ca un august

la sfârșit

compulsive liar ramadan

Compulsive liar Ramadan

I. Diluviu (apeiride)

minte, minte, minte, minte

II. Deluție (despălare)

Se făcea că era sărbătoare.

- stop -

- de la capăt.

Spital - gel de duș ieftin, mentă

mă spălam la chiuvetă, strângeam din dinți

când știam că vii

O zi după alta se pliau ca straturi dintr-un angel cake

prea dulce

Mulțumit, ajunsesem o gură,

Învățasem să cer,

mă închinam

ca o ocluzie.

neuronii mi se aliniaseră șiruri, șiruri,

O armată gata să mestece,

Un fermoar de dinți la mal de ramadan.

doar

buzele, niște aripi,

care mușcau ca dintr-o așteptare

- stop -

- Repetă după mine:

Cabină - deschid ochii

un norișor slab mentolat se lăfăie descondensat

Îl trec prin nări, îmi aduce aminte

(...ce sentiment neverosimil e dreptatea)

Adusesem pământ pe pantofi, mă simțeam murdar

spuneai că priveai cu ochii glie

nu știu ce mă spală mai bine, apa

sau lacrimile care îmi curg șiroaie,

Zeii cărnii au vrut să fiu carnivor,

Mă aplec, ca peste pradă,

Ca peste un păcat pe care nu știu cum să îl fac încă

- stop -

- Ne oprim pentru azi.

III. Diluție (dilatare)

E ceva liniștitor în cum se rotește un tirbușon,

cum pătrunde naiv și fericit

Cum, alăturate fundiță, turnichetul și garoul opresc sângele

într-o metaforă pentru iubire

E ceva liniștitor în cum, ne țineam strâns de mână

și făceam aproape o barcă

Poate e frumusețea care-ți scapă (care dă pe afară), fără să vrei

Când rotești neîndemânatic din mână

La fel ca un vin care abia așteaptă să curgă,

o iubire care țâșnește

Ne ploua în suflet aproape

adusesei un copăcel la borcan

cu rădăcinile umflate

Și râdeai tam-nesam

Am citit câtva blogul și pot să spun cu siguranță că obișnuiam să îmi gândesc mult mai în detaliu ceea ce puneam aici; și stilul meu obișnuia să fie mult mai poetic. E adevărat că era o imitație a literaturii filosofice pe care o citeam (la greu), însă era plăcut de citit, obținea angajament mai ușor. Îmi pare rău că acum pun gândurile propriu-zise, pedante, lipsite de emoție, chiar lipsite de utilitate.

Apare o mică anxietate cu privire la reducerea capacității mele cognitive sau a intelectului. O alung.

 

Poeziile sunt o încercare, prima la număr, pentru o trilogie. Sunt încă puternic în lucru. Mă gândesc acum dacă nu cumva necesită mai mult de 3 părți, însă voi decide după ce o rafinez.

Trilogia a fost gândită prima dată ca o reflecție.

Trilogia vrea să trateze cele mai recente 3 stări prin care am trecut. Nimic mai măreț de atât. Vrea să fie un fel de „noi” pentru poezia „ai”. Sau, cel puțin, vrea să fie la fel de bună. Deocamdată, nu reușește bine. Mă voi considera împlinit ca poet de vreodată am să pot să exprim printr-un poem ce am simțit în acea primă noapte sau ce înseamnă pentru mine A. Dar nu pot să vorbesc pentru viitor.

Cred în continuare în idei și în prezentarea lor poetică; la fel cred în limbaj și în compasiunea duală față de cititor și scriitor. Deocamdată asta necesită mai mult efort decât pot depune.

 

Îmi aduc aminte mai clar de rădăcinile mele. Îmi aduc aminte că acum 6 ani am scris pentru prima data că e nevoie să mă schimb, depunând destul efort pentru introspecții; simt că sunt valabile și mă recunosc în ele și astăzi. Îmi aduc aminte că blogul a început cu mine, deprimat, la ora 2 sau 3 noaptea pe un pod peste Dâmbovița, scriind despre ce mi se întâmpla, dar încercând de fapt să îmi pun ordine în gânduri. Am scris aici multe lucruri și, recitind, mă simt mișcat. Acest loc, jurnalul narat poetic împărtășind introspecții și idei, blogul adică, sunt eu; o expresie vie a autenticității mele. Îmi dau seama de asta de parcă aș fi uitat. Este atât de mult Vlad și atât de intim înfățișat, mai ales în scrierile mai vechi și mai ales în cele inspirate de A.

Lacrimi și azime

 

Am vorbit ieri cu A. Am întrebat, cumva, dacă încă mă mai iubește destul încât să mai putem încerca în viitor, după ce mă schimb. A spus că nu știe. Are dreptate. Se prea poate ca incertitudinea să fie singurul lucru cert din viitorul apropiat al amândurora. Diferența dintre mine și ea e că ea face în prezent totul ca să îi fie bine și acceptă incertitudinea, pe când eu nu o acceptasem și îmi lăsasem prea mult mintea să gândească în viitor.

Am doar admirație pentru că reușești asta, chiar și în momente așa de grele. Sunt absolut sigur că nu m-ai iubit puțin... și asta înseamnă că e o șansă... și sunt în continuare optimist pentru viitor... Însă prezentul este acum. Îmi e atât de greu să zic asta, să mă despart de șansa să ne împăcăm, din viitor.

 

Dar o fac și strâng din dinți și de fiecare dată când mintea mea încearcă să mă ducă iar în viitor cu un torent de gânduri mă ancorez în prezent și aștept ca durerea să treacă. Iar și iar.

și iar... și iar...

Paradoxal, ăsta e singurul mod în care să îți arăt cât de determinat sunt să fac pentru mine în 2 luni ce nu am făcut în 5 ani. O fac pentru mine și reușesc încet, încet și peste o lună sau două când am un progres de care sunt mulțumit și când mă bucur de prezent, vine un moment în care îți spun cu bucurie ce am reușit, în care mă mândresc cu progresul meu... și îmi amintesc că îți plac bujorii... și apare sau nu o șansă să mă fi iubit îndeajuns cât să vrei iar să îmi fii aproape. Te-am iubit complet, A. Infinit mai puternic decât am putut să îți arăt. Dar acum e în trecut și îți fac dreptate doar cu la fel de multe lacrimi. Și gata cu trecutul sau cu viitorul. Nu am înțeles asta înainte... înainte ce făceam mă transformase în ceva static. Relații care să îmi ocupe timpul, mintea în trecut, spre o tu incertă și frumoasă sau spre viitor, spre o zi în care zeii îmi erau benevolenți. Nu înțelesesem...

Paradoxal, ăsta e singurul mod în care să renunț la șansa din viitor în care ne apropiem iar, și în același timp să o înșfac atunci când îmi apare... dacă îmi apare..., într-un prezent.

Vreau ca zeii să îmi aducă doar aminte pentru ce lupt când cad și e nevoie să mă târăsc prin tot greul prin care nu am trecut până acum.

 

M-am hotărât să trăiesc în prezent, cu toate greutățile și incertitudinile lui, cu toate neplăcerile și efortul prin care trec ca să obțin ce vreau. Și cu toate lucrurile pe care le fac pentru mine și de care mă bucur. Sună înspăimântător și minunat. Asta faci și tu. Am atât de multă admirație pentru tine, A și pentru cât de limpede privești lumea.

 

Și vreau să mă admir și pe mine.

 

Azi e prima zi. Start.

Așteptare și ce a mai fost

Așteptare

Am găsit niște popice.
Mă așez între ele, se așază în jurul meu ca o cloșcă;
E cald și bine.
Mama mereu îmi zicea să nu iau de pe jos,
Dar le apuc;
le ridic, le arunc, îmi scapă din mână.
Se înfig în jurul meu ca niște cuie.
Am înțepenit.
Stau la mijloc și e moale;
Ca într-un cuib.
Și bila vine.

Poezia de aici este inspirată de David și mă gândesc că poate e mai degrabă în stilul lui decât al meu, dar a fost o explorare interesantă a dualității sentimentelor și a anxietății.

 

Zilele trec greu. Am vorbit lucruri acum 3 zile si mi se pare o veșnicie de când s-a întâmplat. Aproape că nu îmi aduc aminte. Retrăiesc uneori incontrolabil ce s-a întâmplat.

Cred că jumătate din energia mea zilnică o cheltuiesc pe plâns și în încercarea de a-mi calma mintea.

 

Pana și lui S i-am făcut o defavoare: în încercarea mea de a găsi soluții și scuze. Eram controlat de anxietate și de imposibilitatea de a accepta că A a ales să se despartă de mine. Am dat vina pe S și pe grup, gândindu-mă că din ce au spus acum 3 săptămâni A s-a adâncit și mai mult în propriile emoții și gânduri...

 

A fost urât din partea mea și îmi pare rău. S a făcut atâtea lucruri pentru mine, pentru noi, și din pură simpatie pentru noi. Nu o obliga nimic. Suntem prieteni buni, chiar daca nu atât de apropiați; vreau să încerc să mă răscumpăr. Nu știu dacă o apreciez îndeajuns.

Adevărul este că mă gândesc în continuare că ce a zis a provocat tulburarea lui A. Dar nu o învinuiesc pentru asta.

 

Am vorbit și cu mama mea. Am cerut niște sfaturi cu privire la emoții și stări. Am scris mult azi si am tras niște concluzii. Cred că am uzat mult de oamenii din jurul meu... și că am datoria să nu îi obosesc cu ce mi se întâmplă.

 

La finalul zilei am făcut o radiografie a ce s-a întâmplat și care erau problemele. Cred că la mine au fost 4 sau 5 dintre care minimum 3 erau apăsătoare, iar la A doar 1, 2 sau 3, dintre care 1 era comuna pentru noi și alta avea influențe exterioare. E clar că eu am mai mult de lucru la sine și că mai multe din problemele mele sunt mai adânci. Însă odată cu radiografia asta a venit și speranța că o sa pot să lucrez, chiar și când mă gândesc la ce a fost și chiar și cu anxietatea. Asta e una din probleme si e o ocazie bună să încep să muncesc, câte puțin.

 

O mare paranteză, la fel de mare ca acest personaj. Gabi Mitan mi-a citit în palmă la ăiacupoezia. Da, vedeți bine. Nu am halucinat. A fost chiar Gabi Mitan, care, înduioșat de situația mea si cu un suflet blând, mi-a citit în palmă și mi-a zis că am foarte mult noroc, ca am o viața lungă și că, după o privire mai atentă, că o sa am succes răsunător în carieră, că termin facultatea poli, FMI, că ajung IT-ist, programator, că o să îmi meargă foarte bine până la urmă în lucrurile pe care le fac.

O fi o coincidență sau o fi doar elementul GabiMitan. Nu știu, dar m-a făcut să zâmbesc :)

Mulțumesc, Gabi Mitan. Punkistule rock, tu.

 

Până la urmă nu vreau altceva decât să pot în sfârșit să muncesc ca un om normal.

Nu știu de ce îmi e așa de greu să fac asta și de ce e nevoie de atât de mult efort. Dar e necesar pentru mine să fac acum tot ce nu am reușit să învăț încă de devreme.

Haide. Să mergem înainte și să fim bine.

Gânduri de început și o poezioară

O prostioară de poezie, comparată cu cea de dinainte. Însă e și ea o poezie și are și ea ceva de spus, chiar dacă e foarte similar cu prima. E puțin mai specifică.

Mă gândesc dacă să reiau partea de jurnal a blogului, sub o pecete puțin diferită față de cum am obișnuit: cea a unui îndreptar propriu-zis. Descrieri ale greutăților și reușitelor mele.

Până atunci... și până la formarea unor postări săptămânale... rămâne să mă gândesc la formă. Cred că ar fi o încercare elegantă dacă aș reuși să aleg câteva idei pe care le-am avut, împreună cu ce am mai făcut. Nu vreau să compar, dar un "Jurnal de idei" am citit si mi-a plăcut. Al meu ar fi doar puțintel mai "pământesc". Experiență mai concretă.

Îmi place ideea, e ca o muncă pentru mine.

Și acum poezia:

Undeva

Eram amândoi o noapte de vară
cu Mare vârtej
și Lună năvală.
Portocaliu luminai
o flamă de primăvară.

Undeva,
era un tablou
Îmi amintesc că pictam...
nu mai știu
Legat de mâini cu o sfoară.

Ceva
Aveam și la ochi
ca niște mâini de fată.
Doar
Dintr-un moment vreau să fiu:
când ne-am văzut prima dată.

Poveste amuzantă: când aplic etichetele postării și aleg "poezie", îmi pune automat și eticheta de "regăsire". E doar fiindcă apăs pe amândouă odată de pe telefon, dar m-a făcut să zâmbesc. :) În viitor nu vor fi mereu alăturate, nu mereu scriu ca să mă regăsesc.

Zbor

Zbor


porumbei îmi dansează la geam.

e-ntâia zi de libație

Și îi privesc ca pe fiii lui Ram;

Se adună în brațele mele,
îmi ciripesc cuminte:
noi suntem... un teanc de oase,
mușchi, articulație.
trăim în mintea unui zeu,
dealtminteri fară minte:
lasă-ne să dansăm,
îmi ciripeau cuminte

sunt ființe slabe, frumoase, ziceam
au carne udă, strânsă sub piele
De zor îi strângeam, dar sunt reci:
Îi ține departe de rele;
și ca să nu se scufunde:
în ce le crește le cresc găurele
și uneori, norocos, e acolo
un orfeu mic printre ele

Dar au o ură cumplită, căci sunt și fii ai lui marte
Orbiți de roșu și lumină, ei văd puțin și departe
Ca stinghii adânci, mi s-au înfipt din zbor împrejuru-mi:
Și parcă se roagă, la gât
cu-împletituri de sfere și șnururi

M-am trezit,
în neștire, și în jur aveam pene,
cu urme de zbor la geam
cu urme de vals în vene

Am mâneca udă.

O duc la piept... și e rece

într-un vis lichid eram.

e... prima zi.

Timpul trece.