E aşa
ciudat să scriu aici – părţile astea aproape că nu au vocaţie. Cu toate că
încerc prin ele să cunosc lumea şi pe mine, rămân in principiu la fel (ceea ce
ar însemna că drumul meu e oarecum diferit faţă de ăsta de acum, ca idee).
Încă mai
caut o lume în care suntem buni şi implicaţi pentru ceilalţi
Încă mă
gândesc că omorul în masă, realizat selectiv, e o idee bună
Încă văd că
oamenii din jur sunt şi le place să rămână mici
Încă mă străduiesc
să continui
Încă sunt
singur
Încă sunt
nemulţumit cu mine şi cu omul
Încă nu
înteleg cum devin oamenii împăcaţi... e resemnare? e vârsta? e acceptare?
Încă nu accept;
nu vreau; nu e pentru mine; mă gândesc că prefer mai degrabă să mor – deşi răspunsul
ăsta e laş (deşi ce mulţumiri sunt de găsit într-o viaţă plină de mizerie? -
până la urmă, ca să pot să îndur, o să mă afund în ceva, la fel cum fac toţi
ceilalţi; dar, iar, nu am aşa de puţină empatie încât să tai nodurile cu care sunt legat)
Pentru om,
nu există nimic care să merite, suntem pur şi simplu limitaţi de experienţă.
Noi vrem. De ce trebuie să mă rezum la ce vreau? Nici măcar nu ştiu ce vreau,
dacă trebuie să îmi limitez voinţa la lucrurile “posibile”. Sunt aşa de
nefericite… trăiesc cu ele doar pentru că trebuie,
nu pentru că le vreau. Folosim un vreau aşa de superficial…
Ce vreau eu…?
Ca lumea să
ardă. Ca oamenii să îşi vadă visurile în afara persoanei lor, exact atât de
sterpe pe cât sunt. Să nu existe control, dreptate, înţelegere. Cu atât mai
puţin sistemele artificiale existente azi. Să fie furtună. Să se sufere. Să se
piardă atât de mult, cât nici măcar nu realizai că poţi să pierzi.
Să
trebuiască să adormi, după. Să trebuiască să dormi aşa cum eşti de fapt. Să îţi
începi a doua zi, “noua aventură”, în continuarea celei de dinainte… Să simţi viaţa
ca o bucată, nu ca secvenţe însufleţite de speranţă străvezie.
Ce ar fi,
atunci?
S-ar
întâmpla singurele lucruri care cu adevărat merită să fie împlinite.
Sinucidere
în masă sau ridicare din cenuşă. Personal, am ajuns să gândesc că sunt la fel
de mulţumit cu ambele. Asta merită omul. Nu amorţire prin confort, nu uitare.
Nu o viaţă care s-a dus aşa cum a venit. NU.
infern
În mod
evident, cred aceleaşi lucruri şi la nivel individual, adică aplicate mie. Doar
că nu pot să îmi materializez complet filosofia: depind de oameni (sau cel
puţin încă aşa cred)
Ce îi trebuie
omului? Iad pentru o zi… sau pentru mai multe. Cât să înveţe. E oare corect să
îl trăim selectiv?
Altfel?
Altfel nu sunt decât o bucată de carne. O, dar o bucată foarte “funcţională”,
desigur, însă asta nu anulează esenţa.
Şi atunci…
atunci am să fiu aşa cum îmi permite esenţa… dacă reuşesc să şi vreau - altfel
nu îmi rămân prea multe.
Gata cu
căutările. Ăsta sunt eu.
Mă culc la
5, scriind asta, ca să mă trezesc la 8, să încerc să îmi recuperez viaţa.
oamenii nu
plâng îndeajuns de mult
doar
lacrimile şi căderea ne leagă şi în acelaşi timp ne dezleagă de pământ
Coma – Vezi
foarte reuşit
cântec